DUMNEZEIÉSC, -IÁSCĂ, dumnezeiești, adj. 1. Al lui Dumnezeu, privitor la Dumnezeu; divin. 2. Fig. Minunat, superb, splendid. [Pr.: -ze-iesc] – Dumnezeu + suf. -esc.

DUMNEZEIÉSC, -IÁSCĂ, dumnezeiești, adj. 1. Al lui Dumnezeu, privitor la Dumnezeu; divin. 2. Fig. Minunat, superb, splendid. [Pr.: -ze-iesc] – Dumnezeu + suf. -esc.

DUMNEZEIÉSC, -IÁSCĂ, dumnezeiești, adj. 1. Minunat, superb, splendid. Dar Eminescu nu cuprinse tot în stihurile lui dumnezeiești. BENIUC, V. 28. Vezi un chip dumnezeiesc într-o femeie La care eu nu găsesc decît însușiri de rînd. CAMIL PETRESCU, T. III 450. 2. (Bis.) Al lui dumnezeu (1); divin. ◊ Lăcaș dumnezeiesc = biserică. [Iașii] cu toate strălucitele-i lăcașuri dumnezeiești, rămăsese o așezare a orientului. SADOVEANU, Z. C. 79.

dumnezeiésc adj. m., f. dumnezeiáscă; pl. m. și f. dumnezeiéști

dumnezeiésc adj. m., f. dumnezeiáscă; pl. m. și f. dumnezeiéști

DUMNEZEIÉSC adj. (BIS.) 1. v. divin. 2. v. providențial.

DUMNEZEIÉSC adj. v. minunat, splendid, superb.

DUMNEZEIÉSC ~iáscă (~iéști) 1) Care este considerat ca provenind de la Dumnezeu; divin 2) fig. Care se caracterizează printr-un înalt grad de desăvârșire într-o ierarhie de valori. 3) fig. Care este uimitor de frumos; splendid; celest. [Sil. -ze-iesc] /Dumnezeu + suf. ~esc

dumnezeesc a. relativ la Dumnezeu, divin.

1) dumnezeĭésc, -ĭáscă adj. Divin, de la Dumnezeŭ.

DUMNEZEIESC adj. (BIS.) 1. ceresc, divin, sfînt, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sînt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. ceresc, divin, providențial. (Dar ~.)

dumnezeiesc adj. v. MINUNAT. SPLENDID. SUPERB.