dudúie sf [At: CARAGIALE, O. II, 120 / Pl: dudúi / E: ns cf tc dudu] 1 Domnișoară. 2 Femeie tânără de la oraș.

DUDÚIE, dudui, s. f. Domnișoară. [Pr.: -du-ie] – Cf. tc. dudu.

DUDÚIE, dudui, s. f. Domnișoară. [Pr.: -du-ie] – Cf. tc. dudu.

DUDÚIE, dudui, s. f. Termen de politețe care se dădea odinioară fetelor și femeilor tinere de la oraș; domnișoară. Îi zisese «duduie» și găsise pentru dînsa cuvinte măgulitoare. M. I. CARAGIALE, C. 144. Duduie, audiența s-a isprăvit. IBRĂILEANU, A. 199. Turturel este numele pe care i l-au dat în copilărie, alintîndu-l, papaia, mamaia și duduile, surorile mai mari. CARAGIALE, O. II 120.

dudúie s. f., art. dudúia, g.-d. art. dudúii; pl. dudúi

dudúie s. f. (sil. -duie), art. dudúia, g.-d. art. dudúii, pl. dudúi

DUDÚIE s. v. domnișoară.

DUDÚIE ~i f. (folosit și ca termen de adresare) Persoană de sex feminin până la căsătorie; fată; domnișoară. [Art. duduia; G.-D. duduie; Sil. -du-ie] /cf. turc. dudu

dudúĭe f., pl. uĭ (var. din duducă). Mold. Domnișoară, maĭ ales în gura poporuluĭ.

DUDUIE s. domnișoară, (Mold. și Bucov.) duducă, (înv.) demoazelă, madmoazelă.