dóică sf [At: PO 183/4 / V: (înv) dáică sf / Pl: ~ci, (înv) ~ce / E: bg доика] 1 Femeie care alăptează (și îngrijește) copilul altei femei Si: (Itî, iuz) nutrice. 2 (Reg) Termen de politețe, folosit la țară, cu care se adresează un tânăr unei femei (mai) în vârstă Si: țață, lele.^[1] modificată

DÓICĂ, doici, s. f. Femeie care alăptează (și îngrijește) copilul altei femei. ♦ Dădacă. – Din bg. dojka.

DÓICĂ, doici, s. f. Femeie care alăptează (și îngrijește) copilul altei femei. ♦ Dădacă. – Din bg. dojka.

DÓICĂ, doici, s. f. Femeie angajată să alăpteze (și să îngrijească) copilul altei femei (care nu poate alăpta singură); (Mold.) mancă. Cucoanele-și dau copiii la doică și pleacă la băi. Lor li-i și rușine să-și crească pruncii. VLAHUȚĂ, O. A. II 97. După ce vei naște, dragă, Mergi vro doică de te bagă. PANN, P. V. III 43. ♦ Dădacă. Doica, iubind foarte pe băiat, îl însoțea mereu la ceasurile de-nvățătură. CARAGIALE, P. 106.

dóică s. f., g.-d. art. dóicii; pl. doici

dóică s. f., g.-d. art. dóicii; pl. doici

DÓICĂ s. dădacă, (livr.) bonă, nursă, (Mold. și Bucov.) mancă.

dóică (dóici), s. f. – Dădacă. Sl. (bg. dojkŭ, slov. dojka), cf. pol. dojka „vacă cu lapte”, din sl. doiti „a alăpta” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, Cihac, II, 98). – Der. doici, vb. (a alăpta); doicie, s. f. (timpul în care o femeie este doică). Doică (Banat, Olt., Munt.) circulă în Trans. în forma daică (ALR, 222), din mag. dajka (Gáldi, Dict., 123). Cf. doniță.

DÓICĂ ~ci f. înv. Femeie angajată să alăpteze și să îngrijească un copil străin. [Sil. doi-că] /<bulg. dojka

doică f. femeie care alăptează un copil străin. [Slav. DOĬKA (din doĭati, a alăpta)].

dóĭcă f., pl. ĭ (bg. doĭka, doĭcă; sîrb. dojka, țîță; pol. dojka, oaie alăptătoare, d. vsl. doiti, a alăpta; ung. dojka, doĭcă. V. doniță). Vest. Mancă, femeĭe care (pentru banĭ) alăptează copilu alteĭa.

DOICĂ s. dădacă, (livr.) bonă, nursă, (Mo!d. și Bucov.) mancă.