Dicționare ale limbii române

16 definiții pentru dobitoc

dobitóc, ~oácă [At: PALIA (1581), 193/1 / Pl: ~i, ~oáce / E: vsl добиток] 1 sn Animal (patruped). 2 sm (Înv; cu indicarea speciei de animale) Mulțime de... 3 (Îvr; îs) ~ ceresc Constelație cu nume de animal. 4-5 smf, a (Om) lipsit de inteligență și bun-simț.
DOBITÓC, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, s. n., s. m. și f., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.
DOBITÓC, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, subst., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.
DOBITÓC1, dobitoace, s. n. Animal patruped domestic (v. vită) sau (mai rar) sălbatic (v. fiară, jivină). Din fiecare cîștig de bani să cumpere o vietate curată, ori pasere ori dobitoc. SADOVEANU, D. P. 97. Bietele dobitoace, înhămate cu șleauri și cu frînghii, își bălăngăneau vijelios clopotele. MACEDONSKI, O. III 19. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrînte, de demult ar fi sjîșiet pe om. CREANGĂ, P. 209. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace... Care cred despre sine că prețuiesc ceva. ALEXANDRESCU, P. 67.
DOBITÓC2, -OÁCĂ, dobitoci, -oace, s. m. și f. (Termen injurios, mai ales în apostrofe) Om lipsit de inteligență sau de bun simț. Unde sînt cizmele șterpelite, dobitocule? CAMILAR, N. I 280. ◊ (Adjectival) Nu l-am crezut așa de dobitoc, ca să nu simtă măcar atît. C. PETRESCU, C. V. 354.
dobitóc1 adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitóci; adj. f., s. f. dobitoácă, pl. dobitoáce
dobitóc2 (animal) s. n., pl. dobitoáce
dobitóc adj. m., (persoană) s. m., pl. dobitóci; f. sg. dobitoácă, pl. dobitoáce
dobitóc (animal) s. n., pl. dobitoáce
DOBITÓC s. v. animal.
dobitóc (dobitoáce), s. n.1. Animal. – 2. Prost, nătîng. Sl. dobytukŭ „avere, cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 168; Cihac, II, 97; Conev 57), cf. bg. dobituk, sb., cr. dobitak „cîștig”. Cf. dobîndi și, pentru evoluția semantică, lat. pecunia, sp. ganado. Cu sensul 2 pl. dobitoci (m.). – Der. dobitoacă, s. f. (femeie proastă); dobitocesc, adj. (de dobitoc); dobitocește, adv. (ca dobitocii); dobitoci, vb. (a face pe cineva dobitoc, a-l insulta); dobitocie, s. f. (prostie, tîmpenie); îndobitoci, vb. (a prosti, a abrutiza).
DOBITÓC1 ~oáce n. Animal domestic (mai rar sălbatic). /<sl. dobytucu
DOBITÓC2 ~ci m. fig. Persoană lipsită de inteligență și de bun-simț. /<sl. dobytuku
dobitoc n. 1. animal, mai ales domestic, vită; 2. fig. stupid, idiot [Slav. DOBITŬKŬ, avere; la popoarele pastorale vitele sunt principala lor bogăție (v. marfă)].
dobitóc n., pl. oace (vsl. do-bytŭkŭ, avere, d. do-byti, a dobîndi; bg. dobitŭk, dobitoc, animal, pol. dobytek, cîștig cu vitele, pradă. V. dobîndă. V. și nătîntoc). Vechĭ. Avere. Azĭ. Animal, maĭ ales vită. Adj. -oc, -oacă. Prost, stupid: măĭ dobitocule!
DOBITOC s. animal, creatură, făptură, ființă, lighioană, necuvîntător, vietate, viețuitoare (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~oacele pădurii.)

Dobitoc dex online | sinonim

Dobitoc definitie

Intrare: dobitoc (s.m.)
dobitoc substantiv masculin substantiv neutru