chinéz², ~ă [At: NEGRUZZI, S. I, 10 / Pl: ~i, (Mol) ~éji / E: China + ez cf it chinese] 1-2 smf Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. 3 (Fig; dep) Necunoscător total al unei chestiuni Si: ignorant. 4 (Fam; îe) A se face ~ sau (mai adesea) a (o) face pe ~ul A se preface că nu înțelege, că nu știe nimic, că habar n-are despre ce e vorba. 5-6 a Care aparține Chinei sau chinezilor² (1-2) Si: chinezesc (1-2). 7-8 a Privitor la China sau la chinezi² (1-2) Si: chinezesc (3-4). 9 sn (Lpl) Popor care trăiește în China. 10. Limba vorbită de chinezi² (9).

CHINÉZ², -Ă, chinezi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Chinei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor² (1), privitor la China ori la chinezi²; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi² (1). [Pl. și: (m.) chineji] – China (n. pr.) + suf. -ez.

CHINÉZ², -Ă, chinezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor² (1), privitor la China sau la chinezi²; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi² (1). [Pl. m. și chineji] – China (n. pr.) + suf. -ez.

CHINÉZ¹, chinezi, s. m. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei. Pl. și: chineji.

CHINÉZ³, -Ă, chinezi, -e, adj. Din China, care aparține Chinei sau populației ei. V. chinezesc. Limba chineză. Literatura chineză. ▭ Niciodată nu se vor șterge din memoria oamenilor nobilele fapte eroice ale glorioșilor voluntari chinezi care au venit în ajutorul poporului coreean. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2736. Armata revoluționară chineză este întîmpinată pretutindeni cu dragoste și entuziasm, căci ea este o armată eliberatoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 226, 2/6. – Pl. m. și: chineji.

CHINÉZ¹, chinezi, s. m. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei. [Pl. și chineji] – It. chinese.

CHINÉZ³, -Ă, chinezi, -e, adj. Al Chinei sau al populației ei, privitor la China sau la populația ei; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de chinezi. [Pl. m. și chineji] – It. chinese.

chinéz¹ (referitor la China) adj. m., s. m., pl. chinézi; adj. f. chinéză, pl. chinéze

chinéz s. m. (locuitor al Chinei), adj. m., pl. chinézi; f. sg. chinéză, pl. chinéze

CHINÉZ s., adj. 1. s. (înv.) chitai. (Un ~ din Beijing.) 2. chinezesc. (Cultura, civilizația ~.)

CHINÉZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor, popor) din China. II. adj. care aparține Chinei sau chinezilor. ♦ arta ~ă = artă dezvoltată în China, prezentând o arhitectură specifică (pagode, temple) cu o bogată decorație pictată, o sculptură în bronz, jad, fildeș, legată de cult, pictură pe mătase (suluri), sau pe zidurile templelor etc. ◊ (s. f.) limbă din familia de limbi sino-tibetane vorbită de chinezi. (< China + -ez)

CHINÉZ² ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară din China. /China n. pr. + suf. ~ez

chinez a. care e din China: limba chineză. ║ m. 1. locuitor d’acolo; 2. pop. a se face chinez, a nu pricepe: ei, stimabile, prea te faci chinez CAR.

2) chinéz, -ă s., pl. m. jĭ. Locuitor din China. Fig. (pin aluz. la limba neștiută a Chinejilor). Ignorant: a fi Chinez în algebră. A face pe Chinezu, a te face niznaĭ, a te preface că nu știĭ nimic. Adj. Limba chineză. – Ca s. f. și Chinezoaĭcă, pl. e.

CHINEZ s., adj. 1. s. (înv.) chitai. (Un ~ din Beijing.) 2. chinezesc. (Cultura, civilizația ~.)

CHINÉZ, -Ă (< China) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Popor de rasă mongoloidă, din familia de limbi sino-tibetane, s-a format ca națiune pe terit. Chinei, constituind marea majoritate a populației acesteia. Mai trăiesc în Thailanda, Malaysia, Indonesia, Singapore, Vietnam, Uniunea Myanmar, Filipine, Cambodgea, S.U.A., Canada ș.a. În cursul istoriei lor milenare, chinezii au dezvoltat o strălucită civilizație și cultură. C. sînt de religie confucianistă, budistă, daoistă, mahomedană și creștină (catolici). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din China. 2. Adj. Care aparține Chinei sau chinezilor (1), referitor la China sau la chinezi; chinezesc. ◊ Arta c. = artă dezvoltată pe terit. Chinei începînd din milen. 4 î. Hr. Pagodele, templele, palatele prezintă o arhitectură specifică, realizată la început din lemn, apoi din cărămidă și piatră, cu o bogată decorație sculptată, influențată de arhitectura indiană, după pătrunderea budismului. Din timpul dinastiei Ming (1368-1644) datează construcția actualului Beijing (începutul sec. 15) și reconstrucția Marelui Zid (construit în sec. 3 î. Hr.). Primele manifestări din scultură sînt legate de cult. Ele sînt realizate din bronz, jad, ceramică, fildeș, reprezentînd efigii ale lui Buddha, oameni, animale, plante. În sec. 4-6 se răspîndește pictura pe mătase (suluri), apoi pictura pe zidurile templelor din peșteri (sec. 9). În timpul dinastiei Tang (618-907) pictura se dezvoltă pe genuri: portretistică, peisajul, scene de gen. În epoca Sung (960-1279) se dezvoltă pictura de peisaj în tușuri și laviuri. Ceramica este un domeniu reprezentativ al artei c. (olăria, porțelanurile translucide, porțelanurile „verzi” din sec. 17 și „roz” din sec. 18). Caracteristică este și producția de țesături artistice de mătase. În deceniile 3-4 ale sec. 20 se dezvoltă pictura în ulei și în tuș, gravura pe lemn, afișul, caricatura. În arhitectura modernă, elementele tradiționale se îmbină cu noile cerințe ale arhitecturii și urbanisticii. ♦ (Substantivat f.) Limbă din familia de limbi sino-tibetane, vorbită de chinezi. Are opt grupe principale de dialecte (cu numeroase varietăți). La baza limbii comune standard, națională și oficială stă varietatea din capitală, Beijing, a dialectului pei de nord. Scrierea c. folosește pictograme și ideograme.