bâiguít², ~ă a [At: VARLAAM, C. 15 / V: (îrg) bui-, buiugu-, (înv) băi-, (reg) buihuit, bulg-, buigat] Pl: ~iți, ~e / E: bâigui] 1 (D. vorbire) Fără sens, rău articulat. 2 (D. oameni) Zăpăcit. 3 (Îs) – de cap Amețit. 4 (Înv) În delir, tulburat. 5 (Înv) Fantastic.

bâiguít¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 88^v/ / V: (înv) bui- / Pl: ~uri / E: bâigui] (Îvr) Bâiguire (2).

BÂIGUÍT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimac. – V. bâigui.

BÂIGUÍT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimac. – V. bâigui.

BÎIGUÍT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. 1. (Despre vorbele, vorbirea sau glasul cuiva) Neclar, neînțeles, încurcat. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, uluit, buimăcit. (Atestat în forma buiguit) Duțu se uită cîtva timp, buiguit, în vînt. SLAVICI, O. I 317. – Variantă: (regional) buiguít, -ă adj.

BÂIGUÍT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbele sau vorbirea cuiva) Neclar, încurcat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimăcit. – V. bâigui.

BÂIGUÍT adj. v. aiurit, amețit, buimac, buimăcit, derutat, descumpănit, dezorientat, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit.

bîiguit adj. v. AIURIT. AMEȚIT. BUIMAC. BUIMĂCIT. DERUTAT. DESCUMPĂNIT. DEZORIENTAT. NĂUC. NĂUCIT. TÎMPIT. ZĂPĂCIT.