atribuít¹ sn [At: DA ms / Pl: ~uri / E: atribui] (Rar) 1-10 Atribuire (1-10).

atribuít², ~ă a [At: LET. III, 5 / Pl: ~iți, ~e / E: atribui] 1 Dat² celui în drept. 2 Cerut² de către cineva în virtutea unui drept. 3 (Pex) Considerat a fi proprietatea cuiva. 4 (Pex) Considerat² a fi o calitate a cuiva. 5 Repartizat² cuiva. 6 (D. un fapt) Considerat² a fi rezultatul acțiunii cuiva. 7 (D. un fenomen) Considerat² de către cineva a fi rezultatul propriei sale acțiuni. 8 Învinuit². 9 (D. opere) Recunoscut² ca fiind creat de cineva anume. 10 (D. opere) Autoatribuit² de către un autor.

ATRIBUÍ, atríbui, vb. IV. Tranz. 1. A da, a acorda, a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Din fr. attribuer, lat. attribuere.

atribuí vb. (sil. -tri-), ind. prez. 1 sg. atríbui, imperf. 3 sg. atribuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. atríbuie

ATRIBUÍ vb. 1. (înv. și reg.) a socoti. (I-a ~ pe nedrept această afirmație.) 2. v. apropria. 3. v. conferi. 4. a da, a distribui, a împărți, a repartiza. (~ loturi de casă țăranilor.)

ATRIBUÍ vb. IV. tr. 1. A da, a acorda, a conferi. 2. A da (ceva) ca venind de la..., a pune pe seama cuiva, în socoteala cuiva. [P.i. atríbui, 3,6 -ie. / < fr. attribuer, cf. lat. attribuere].

A ATRIBUÍ atríbui tranz. A considera ca fiind propriu; a acorda. [Sil. a-tri-] /<fr. attribuer