albioáră sf [At: ȘEZ. III, 64 / P: ~bi-oa- / Pl: ~re / E: albie + -oară] 1-2 Albiuță (1-2). 3 (Mol) Postavă.

ALBIOÁRĂ, albioare, s. f. Albiuță. [Pr.: -bi-oa-] – Albie + suf. -ioară.

ALBIOÁRĂ, albioare, s. f. Albiuță. [Pr.: -bi-oa-] – Albie + suf. -ioară.

ALBIOÁRĂ, albioare, s. f. Albiuță. Dar mamă-sa ce făcea? Puțină apă-ncropea Și-n albioară mi-o punea Și băiatul că-l scălda, în cîrpe albe-l înfășa, în albioară mi-l culca. ȘEZ. III 64. – Pronunțat: -bi-oa- și (popular) -bioa-.

ALBIOÁRĂ, albioare, s. f. Albiuță. – Din albie + suf. -ioară.

albioáră (-bi-oa-) s. f., g.-d. art. albioárei; pl. albioáre

albioáră (albiuță) s. f. (sil. -bi-oa-), g.-d. art. albioárei; pl. albioáre

ALBIOÁRĂ s. albiuță, copăiță, covățică, (pop.) covățea. (~ de frământat aluatul.)

1) albioáră f., pl. e (lat. pop. albióla, cl. alvéola. V. alveolă). Albie mică.

2) albioáră f., pl. e (dim. d. alb). Munt. Begliță.

ALBIOARĂ s. albiuță, copăiță, covățică, (pop.) covățea. (~ de frămîntat aluatul.)