ÎNDÂRJÍRE s. f. Acțiunea de a (se) îndârji; înverșunare, întărâtare. – V. îndârji.

ÎNDÂRJÍRE s. f. Acțiunea de a (se) îndârji; înverșunare, întărâtare. – V. îndârji.

ÎNDÎRJÍRE s. f. Acțiunea de a (se) îndîrji; înverșunare, întărîtare, rezistență îndărătnică. În inima Anei crescuse pe nesimțite o îndîrjire pe care nu și-ar fi bănuit-o. V. ROM. iulie 1953, 104. Dreptățile poporului să fie mai presus de îndîrjirea lor [a boierilor]. SADOVEANU, N. P. 50. Are o voce alterată, plină de-ndîrjire. SAHIA, N. 16.

îndârjíre s. f., g.-d. art. îndârjírii

îndârjíre s. f., g.-d. art. îndârjírii

ÎNDÂRJÍRE s. 1. v. înverșunare. 2. v. dârzenie.

ÎNDÎRJIRE s. 1. înverșunare, (livr.) obstinație, (rar) îndîrjeală. (E de-o ~ condamnabilă.) 2. dîrzenie, înverșunare. (~ unei dispute sportive.)