ȚOP interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură, o mișcare bruscă sau (rar) care sugerează o cădere. 2. Exclamație care se rostește la sosirea cuiva sau la intervenția neașteptată a cuiva. ♦ Cuvânt care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. [Var.: țup, țúpa interj.] – Onomatopee.

ȚUP interj. v. țop.

ȚÚPA interj. v. țop.

ȚOP interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură, o mișcare bruscă sau (rar) care sugerează o cădere. 2. Exclamație care se rostește la sosirea cuiva sau la intervenția neașteptată a cuiva. ♦ Cuvânt care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. [Var.: țup, țúpa interj.] – Onomatopee.

ȚUP interj. v. țop.

ȚÚPA interj. v. țop.

ȚOP1 interj. (Și în forma țup) 1. (Adesea cu valoare verbală) Exclamație care însoțește o săritură sau o mișcare bruscă. V. țîști, hop. Atuncea păunul, țup jos, se dete iute peste cap. SBIERA, P. 33. Îmi sărea țop înainte ca o turturea. ALECSANDRI, T. 5. ◊ M-am dus la Galați... și cum am ajuns, nici una, nici două... țup în vapor. id. ib. 70. Cușmuța mea cu nărav... A făcut țup peste gard. MARIAN, S. 322. ◊ (Și în forma țupa, în corelație cu hop sau cu hopa, însoțește sau sugerează săltarea în timpul jocului) Hopa-țupa... amîndoi cîntăm. NEGRUZZI, S. III 12. Hopa-țupa cît ține nunta. MAT. FOLK. 708. Hop-țup, n-am să-mbuc Și la moară n-am să duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 387. ◊ Loc. adv. (Popular) De-a hupa, de-a țupa = de-a rostogolul. Sfîntu-ndat-a și picat De-a hupa, de-a țupa. MARIAN, S. 279. ♦ (Rar) Exclamație care sugerează o cădere. V. zdup. Hîța, bîța, Țup la pămînt (Mătăniile). SBIERA, P. 322. 2. Exclamație care se rostește în legătură cu sosirea sau cu intervenția neașteptată a cuiva undeva. Se pomeni cu zîna că vine, și nici una, nici alta, țop, se prinse lîngă dînsul în horă. ISPIRESCU, L. 213. ◊ (Cu valoare verbală) Un pîrlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei, și țop și el... «Eu sînt Petru, copilul Răreșoaii». DELAVRANCEA, O. II 182. ♦ Exclamație care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. Eu cît și Cosma sîntem gata de logodnă și apoi, țop, ca din senin să-mi calc vorba. SLAVICI, N. I 107. Priviți-i... de-abia dați afară din slujbă și, țup în opoziție! ALECSANDRI, T. 1448. – Variante: țup, țupa interj.

ȚUP interj. v. țop.

ȚÚPA interj. v. țop.

ȚOP1 interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură, o mișcare bruscă sau (rar) sugerează o cădere. 2. Exclamație care se rostește la sosirea cuiva sau la intervenția neașteptată a cuiva. ♦ Exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. [Var.: țup, țúpa interj.] – Onomatopee.

țop/țop-țóp interj.

țop-țóp v. țop

țup/țup-țúp interj.

țop/țop-țóp interj.

țup/țup-țúp interj.

țop interj. – Exprimă ideea de salt sau de săritură neașteptată. – Var. țup(a), țopa. Creație expresivă: cf. hop, țuști și REW 8960b, sb., slov. cop, rut. cuppā (Candrea). – Der. țopăi (var. țupăi), vb. (a sări, a sălta; a dansa prost); țopăială, s. f. (săritură; dans); țoapă, s. f. (mitocan, dobitoc); țopîrlă (var. țopîrcă), s. f. (țăran, bădăran); țopîrlan, s. m. (mîrlan, mitocan), cf. ngr. τσοπάνης.

ȚOP interj. 1) (se folosește drept strigăt când cineva face o săritură). 2) (se folosește pentru a exprima o schimbare bruscă de situație sau de atitudine). /Onomat.

țop! int. indică o săritură repede sau o sosire neașteptată: țop cu norocul! [Onomatopee].

țup! int. imită sgomotul săririi: țup! în vapor AL. [Onomatopee].

2) țop, interj. care arată o sosire subită pintr’o săritură (ca și hop): țop și el la chilipir! V. țup.

țup, interj. care arată zgomotu săririĭ pășind orĭ suindu-te în saŭ pe ceva: copiiĭ țup în copac, în căruță, pe casă. V. țop, zdup.

țop/țop-țóp interj.

țup/țup-țúp interj.