ÎNCOVOIÉRE, încovoieri, s. f. Faptul de a (se) încovoia. – V. încovoia.

ÎNCOVOIÉRE, încovoieri, s. f. Faptul de a (se) încovoia. – V. încovoia.

ÎNCOVOIÉRE, încovoieri, s. f. Faptul de a fi încovoiat; curbare, arcuire. Încovoierea unui fier. ▭ Gînditor, urmărea fumul țigării, cu același surîs trist și absent, uitat pe buzele cu încovoieri amare la colțul gurii. C. PETRESCU, A. 287. Nesfîrșite se desfășură-n zarea înaltă încovoierile munților, cu coamele-n lumină, cu brîie de umbră pe la încheieturi. VLAHUȚĂ, O. A. II 135.

încovoiére s. f., g.-d. art. încovoiérii; pl. încovoiéri

încovoiére s. f., g.-d. art. încovoiérii; pl. încovoiéri

ÎNCOVOIÉRE s. 1. arcuire, curbare, îndoire, (rar) flexiune, (înv. și reg.) încujbare. (~ unei bare.) 2. v. îndoire. 3. v. aplecare. 4. v. flexiune. 5. v. încovrigare.

Încovoiere ≠ dezdoire

ÎNCOVOIERE s. 1. arcuire, curbare, îndoire, (rar) flexiune, (înv. și reg.) încujbare. (~ unei bare.) 2. curbare, îndoire, strîmbare. (~ unui cui.) 3. aplecare, culcare, culcat, curbare, înclinare, îndoire, plecare. (~ crengilor încărcate de rod.) 4. arcuire, curbare, flexiune, îndoire. (Mișcări de ~, în gimnastică.) 5. încîrligare, încolăcire, incovrigare, îndoire. (~ cozii unui cîine.)