ȚUGUITÚRĂ, țuguituri, s. f. (Rar) Țugui. [Pr.: -gu-i-] – Țuguia + suf. -itură.

ȚUGUITÚRĂ, țuguituri, s. f. Țugui. [Pr.: -gu-i-] – Țuguia + suf. -itură.

ȚUGUITÚRĂ, țuguituri, s. f. Faptul de a prezenta un țugui; (concretizat) țugui. Pe un loc mai neted, vara înverzit, se ridică o bisericuță din grinzi de lemn încheiate, asemănătoare cu cele din Ardeal, dar fără mare țuguitură. CĂLINESCU, I. C. 46.

țuguitúră (rar) (-gu-i-) s. f., g.-d. art. țuguitúrii; pl. țuguitúri

țuguitúră s. f. (sil. -gu-i-), g.-d. art. țuguitúrii; pl. țuguitúri

ȚUGUITÚRĂ s. țugui, (reg.) țuțui. (~ unui obiect.)

ȚUGUITURĂ s. țugui, (reg.) țuțui. (~ unui obiect.)