ȚINTÍ, țintesc, vb. IV. Tranz. 1. A îndrepta arma luînd drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. Țintii cercul. Aruncai săgețile și zburară pe d-alături. DELAVRANCEA, O. II 99. ◊ Intranz. Fieștecare împușcătură doborea cîte unul din vrăjmași și mai ales din ofițeri, asupra cărora erau țintite flintele lor. NEGRUZZI, S. I 173. Prea rar se întîmpla de nu nimerea semnul în care țintea. DRĂGHICI, R. 152. (Cu pronunțare regională) Ștefan apucă arcul și săgeata, țînti și un vaiet dureros fu semnul că a nimerit năluca. ȘEZ. III 235. ♦ Fig. A face aluzie la ceva. (Cu pronunțare regională) A înțeles încotro o ținti vătavul. SBIERA, P. 294. 2. Fig. A-și îndrepta privirea țintă spre cineva sau ceva, a-și pironi ochii asupra unei ființe sau a unui lucru; a privi fix, a aținti, a pironi. Mă ținti cu ochii lui de oțel. SADOVEANU, O. I 420. Așa, din vasta vremii perspectivă, El cobora-n tăcere cătră mine, Țintind în gol privirea-i corosivă. TOPÎRCEANU, B. 89. Cu privirea fixă și profundă, pe care și-o ținti lung asupra cărții... EMINESCU, N. 59. Vidra nici că se clintea, Ochii-n ochii lui țintea. ALECSANDRI, P. P. 100. ♦ Refl. (Despre ochi) A privi fix spre cineva sau ceva. O pajură mare Se-nalță mereu... Ochiu-i se țintește Tot spre cuibul meu. ALECSANDRI, P. I 197. ♦ A atrage atenția asupra unei ființe sau a unui lucru. Ținti îndată luarea-aminte a ocîrmuirii asupra sa. ARHIVA, R. I 1. 3. Fig. A năzui, a aspira, a rîvni la ceva, a tinde spre ceva, a urmări ceva. Pacea, traiul liniștit, Astea trebuie în țară... Astea veșnic am țintit. EFTIMIU, Î. 15. ◊ Intranz. Dezbaterile au avut un ton susținut de seriozitate și au țintit la găsirea mijloacelor de a îmbunătăți învățămîntul. SADOVEANU, E. 41. [Poetul] așa de sus țintește ș-atîta e de mare, Încît coprinde, totul: ceresc și pămîntesc! MACEDONSKI, O. I 109. Aste două rîuri de atunci țintesc Ca să se ajungă și nu se-ntîlnesc. BOLINTINEANU, O. 87. M-a silit numai dorința de a vedea contenind gîlcevile... care ținteau la răsipa țării și la pieirea mea. NEGRUZZI, S. I 149.