ȚEÁPĂ, țepi și țepe, s. f. 1. Par lung și ascuțit la unul din capete (folosit în trecut ca instrument de supliciu); vîrful unui astfel de par. La tot pasul erau capete înfipte și trupuri puse în țeapă. GHICA, la CADE. Unii zicea să-l omoare... Alții să-l înfigă-n țeapă. ALECSANDRI, P. P. 136. ♦ Frigare. Mieii întregi se întorc în țepe de lemn. RUSSO, O. 123. 2. Prelungire ascuțită, țepoasă, la spicele cerealelor (v. barbă (3)); (la pl.) resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pămînt după ce plantele au fost cosite. În ierburile care începeau să se usuce, in țepile gălbii ale miriștilor, sfîrîiau cosași. SADOVEANU, O. V 80. 3. Ghimpe; așchiuță. Mi-a intrat o țeapă în deget.