țíntă f., pl. e (vsl. centa, „ban”, de unde s’a dezvoltat înț. de „cuĭ cu gămălia mare”, ca cele cu care se ornează cingătorile țărăneștĭ, apoĭ „semn de ochit”, d. got. kintus, „sfert de as”, ĭar acesta d. lat. centum „o sută”, saŭ quintus, „al cincilea”). Piron mic (1-3 c.m.). Semn în care ocheștĭ: soldațiĭ daŭ (saŭ trag) la țintă. Fig. Scop: asta mĭ-e ținta. Mică pată albă în frunte la caĭ (steĭ 2). Adv. A te uĭta țintă, a te uĭta ca la ținta de ochit, a te uĭta fix. Cu ochiĭ țintă, privind fix (țaglă).