ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui.

ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. (Rar) Ștanțare. – V. ștănțui.

ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui.

ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. Ștanțare. – V. ștănțui.

ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. Tranz. A ștanța.

ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. Ștanțare.

ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă

ștănțuíre (rar) s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri

ștănțuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. ștănțuiáscă

ștănțuíre s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri

ȘTĂNȚUÍ vb. (TEHN.) a ștanța.

A ȘTĂNȚUÍ ~iésc tranz. v. A ȘTANȚA. /a ștanța + suf. ~ui