Dicționare ale limbii române

12 definiții pentru ștănțuire

ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. (Rar) Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui.
ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. (Rar) Ștanțare. – V. ștănțui.
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. Tranz. A ștanța. – Ștanță + suf. -ui.
ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. Ștanțare. – V. ștănțui.
ȘTĂNȚUÍ, ștănțuiesc, vb. IV. Tranz. A ștanța.
ȘTĂNȚUÍRE, ștănțuiri, s. f. Ștanțare.
ștănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 să ștănțuiáscă
ștănțuíre (rar) s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri
ștănțuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștănțuiésc, imperf. 3 sg. ștănțuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. ștănțuiáscă
ștănțuíre s. f., g.-d. art. ștănțuírii; pl. ștănțuíri
ȘTĂNȚUÍ vb. (TEHN.) a ștanța.
A ȘTĂNȚUÍ ~iésc tranz. v. A ȘTANȚA. /a ștanța + suf. ~ui

ștănțuire dex online | sinonim

ștănțuire definitie

Intrare: ștănțui
ștănțui conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb tranzitiv
Intrare: ștănțuire
ștănțuire substantiv feminin