ȘOPTÍ, șoptesc, vb. IV. Intranz. A vorbi în șoaptă, încet, în taină. Oamenii șopteau liniștiți. DUMITRIU, N. 88. Șoptesc încă domnițele-n iatac. VLAHUȚĂ, O. A. II 162. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură Cînd eu stau șoptind cu draga. EMINESCU, O. I 106. ◊ Expr. A șopti în barbă v. barbă. ♦ Tranz. A spune (ceva) în șoaptă, încet. Le șoptea ostașilor vorbe aspre de îmbărbătare. DUMITRIU, N. 112. Tinerii mergeau înainte și rar își șopteau cuvinte fericite, dar sufletele lor își spuneau multe în taină. SADOVEANU, O. IV 83. Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. ◊ Refl. reciproc. (Cu pronumele în dativ) Gherghina ajuta lui Alexă să pună caii, mai șoptindu-și cîte o vorbă dulce, BUJOR, S. 104. Și peste arbori răsfirați Răsare blinda lună, Ce ne găsea îmbrățișați Șoptindu-ne-mpreună. EMINESCU, O. I 186. ♦ A informa vorbind încet, în secret; a sufla (8). Am voie să-i șoptesc lui Micu Bucur. STANCU, D. 306. ♦ Fig. (Despre frunze, iarbă, apă etc.) A murmura, a susura. Moldova șoptea aproape, lunca șoptea împrejur și trunchiurile albe ale mestecenilor sclipeau ca niște lumînări. SADOVEANU, O. I 19. ♦ Refl. (în poezia populară) A se înțelege, a se sfătui cu cineva în șoaptă, a tăinui. S-au dus în ascuns... Și mi s-au vorbit Și mi s-au șoptit. TEODORESCU, P. p. 435.