ȘOÁCĂȚ, șoacăți, s. m. (Reg. și fam.) Calificativ injurios dat străinilor, în special nemților. – Din sb. šokac.

ȘOÁCĂȚ, șoacăți, s. m. (Fam.) Calificativ injurios dat străinilor, în special nemților. – Din scr. šokac.

ȘOÁCĂȚ, șoacăți, s. m. 1. (Regional) Șobolan. 2. Nume de ocară dat străinilor și în special nemților. V. liftă (1). Decît să-și bată capul cu toți șoacății Bucureștilor, mai bine asculta la Turnu de sfaturile coanei Aglaia Surduc. BASSARABESCU, S. N. 177. – Variantă: (2, rar) șoácăță, șoacățe (HOGAȘ, DR. II 174, ALECSANDRI, T. 71), s. f.

șoácăț (reg., fam.) s. m., pl. șoácăți

șoácăț s. m., pl. șoácăți

ȘOÁCĂȚ s. v. guzgan, șoarece, șobolan.

șoácăț (-ți), s. m. – 1. Șoarece. – 2. German, neamț (nume injurios, dat și altor străini din Europa de V.). – Var. șoacăță, (1) socîț. Origine incertă, poate expresivă cf. sb. šokac „sîrb catolic”, pe care Candrea îl propune ca etimon al rom., dar care nu poate explica primul sens din rom. Legătura cu slov. štakor „șoarece” (Cihac, II, 391) este îndoielnică. Pentru var., cf. Byck-Graur 26. – Der. șocățesc, adj. (nemțesc; occidental; ciudat); șocăție, s. f. (limbă pocită). Cf. șogan, șonț.

șoacăță f. 1. șobolan; 2. fam. neamț, ungurean, catolic în genere: s’au adunat vr’o trei șoacățe AL. [Origină necunoscută].

șoácăț, -ă (oa dift.). s. (sîrb. šokac, Sîrb catolic). Iron. Catolic, maĭ ales Neamț saŭ Ungur: măĭ șoacățule! – Și șoacăță f. (vorbind chear de bărbat, ca și baragladină). Munt. și șoachiț. V. boanghin.

șoacăț s. v. GUZGAN. ȘOARECE. ȘOBOLAN.