ȘIRÉT², ȘIREÁTĂ, șireți, șirete, adj. (Despre oameni) Care știe să profite de naivitatea sau de buna-credință a celor din jur, pentru a-și atinge scopurile pe căi ocolite (v. șmecher); (despre înfățișarea sau manifestările oamenilor) care dovedește un caracter viclean, perfid. Moviloaia e șireată, va trimite daruri la sultan și va făgădui haraci sporit. SADOVEANU, O. VII 148. Șireată și abilă, Nadina ii aluneca mereu printre degete ca argintul viu. REBREANU, R. I 259. Avea fața șireată și ochiul lui care plîngea mă supăra cînd îl simțeam pironit asupră-mi. GANE, N. II 191. ◊ Expr. A fi șiret ca oaia v. oaie. ◊ (Adverbial) Ochii îi sticleau șiret din pungile de grăsime. DUMITRIU, N. 286. ◊ (Substantivat) Nicoriță e șiret mare și vra să steie la loc bun, ori de-a izbîndi vodă, ori de-or izbîndi boierii. SADOVEANU, O. VII 120. Trebuie să fie un om, dar desigur un șiret afurisit, care vrea să mă prindă cu un plan subțire. Dar nu și-a găsit prostul! GALACTION, O. I 82. Îl cunosc, îi un șiret de frunte. ALECSANDRI, T. I 331. ♦ Plin de subtilitate, de finețe; rafinat. Închise puțin din ochiul sting și dete din cap c-un zîmbet șiret. VLAHUȚĂ, O. A. III 8. ◊ (Cu o nuanță de simpatie) E frumos și tinerel, Dar e sfios cînd e cu fete. Iar ele rîd și rÎd șirete Și pe furiș privesc la el. COȘBUC, P. I 87. El zîmbind îi zice iarăși cînd cu ochii o măsoară: «Dulce ești, dar și șireată, Mărioară, Mărioară!». PĂUN-PINCIO, P. 77. Tu ai rîde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit în cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată. EMINESCU, O. IV. 37. ◊ (Adverbial) Ochii albaștri-verzui îi sticleau inteligent și șiret. REBREANU, R. I 33.