înviorá (învioréz, înviorát), vb. – A face mai vioi, a dezmorți, a însufleți. De la viu, prin intermediul unui pl. ipotetic *viuri, ca în paralelismul fumuri › înfumura, gînduri › îngîndura. Pentru prezența acestui pl. ipotetic, cf. cărturar, înfășura, înhăinura. În general se admite ca etimon un lat. *invῑvŭlāre (Pușcariu, Conv., lit., XXXIX, 325; Drăganu, Dacor., II, 617; Pușcariu 903; DAR), ipoteză ce nu pare convingătoare. Pușcariu, Dacor., IV, 704 și DAR sugerează de asemenea un lat. *invibrāre, tot inacceptabil. – Der. înviorător, adj. (care înviorează, răcoritor). Cf. vioară, învioșa.