ÎNSTRĂINÁRE s. f. Acțiunea de a (se) înstrăina și rezultatul ei. 1. Îndepărtare de locul nașterii sau al domiciliului permanent; pribegie, exil. Înstrăinarea noastră este hotărîtă, cine știe pentru cîtă vreme! CREANGĂ, A. 125. De pe plaiu-nstrăinării... Văd o pasăre voioasă. ALECSANDRI, P. A. 86. 2. Întrerupere a unor legături strînse cu cineva; răcire a relațiilor; răceală, indiferență. Timp de patruzeci și mai bine de ani n-am avut cu nici unul nici o ceartă, nici o înstrăinare. GALACTION, O. I 18. Zaharia Duhu, petrolistul milionar și maniac, fostul căutător de comori, îl privi cu un fel de înstrăinare. C. PETRESCU, A. 308. 3. Pierderea caracterului național. Se știe că unul din capetele de acuzație care i se aduceau era «înstrăinarea», faptul că a scris o serie de poezii în limba franceză. V. ROM. noiembrie 1953, 316. Pe vremea lui C. Negruzzi primejdia înstrăinării în limbă și literatură era mai mare. IBRĂILEANU, SP. CR. 101. 4. (Jur.) Transmiterea unui drept sau a unui lucru în proprietatea altei persoane. ♦ Furt. – Pronunțat: -stră-i-. – Variantă: înstreináre s. f.