ÎNGHIOLDÍ vb. IV v. înghionti.

ÎNGHIOLDÍRE s. f. v. înghiontire.

ÎNGHIONTÍ, înghiontesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A (se) lovi cu cotul sau cu pumnul, a(-și) da ghionți; a (se) ghionti. [Var.: înghioldí vb. IV] – În + ghionti.

ÎNGHIONTÍRE, înghiontiri, s. f. Acțiunea de a (se) înghionti și rezultatul ei; înghionteală. [Var.: înghioldíre s. f.] – V. înghionti.

ÎNGHIOLDÍ vb. IV v. înghionti.

ÎNGHIOLDÍRE s. f. v. înghiontire.

ÎNGHIONTÍ, înghiontesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A (se) lovi cu cotul sau cu pumnul, a(-și) da ghionți; a (se) ghionti. [Var.: înghioldí vb. IV] – În + ghionti.

ÎNGHIONTÍRE, înghiontiri, s. f. Acțiunea de a (se) înghionti și rezultatul ei; înghionteală. [Var.: înghioldíre s. f.] – V. înghionti.

ÎNGHIOLDÍ, înghioldesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A înghionti. Mă înghioldea cu bîta mea. GALACTION, O. I 289. De multe ori trebuia să vină Bodea bătrînul, să-l înghioldească cu bîta. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Începînd a-l înghioldi, îi zise: -... Ce cauți tu aci? ISPIRESCU, L. 275. ◊ Refl. reciproc. Își pierdeau vremea pe-afară sau se înghioldeau printre mașini. PAS, Z. I 259. ♦ Fig. A îndemna.

ÎNGHIONTÍ, înghiontesc, vb. IV. Tranz. A da ghionți, a lovi cu cotul sau cu piciorul; a ghionti. Îl înghionti pe omul de lîngă el. DUMITRIU, N. 93. ◊ Refl. reciproc. Străpunseră gloata înghiontindu-se și dînd din coate. DUMITRIU, B. F. 111.

ÎNGHIONTÍRE, înghiontiri, s. f. Acțiunea de a (se) înghionti și rezultatul ei.

înghioldí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înghioldésc, imperf. 3 sg. înghioldeá; conj. prez. 3 să înghioldeáscă

înghiontí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înghiontésc, imperf. 3 sg. înghionteá; conj. prez. 3 să înghionteáscă

înghiontíre s. f., g.-d. art. înghiontírii; pl. înghiontíri

înghioldí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înghioldésc, imperf. 3 sg. înghioldeá; conj. prez. 3 sg. și pl. înghioldeáscă

înghiontí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înghiontésc, imperf. 3 sg. înghionteá; conj. prez. 3 sg. și pl. înghionteáscă

înghiontíre s. f., g.-d. art. înghiontírii; pl. înghiontíri

ÎNGHIOLDÍ vb. v. ghionti, izbi, îmboldi, îmbrânci, împinge, înghionti.

ÎNGHIONTÍ vb. v. îmbrânci.

ÎNGHIONTÍRE s. v. îmbrâncire.

A ÎNGHIONTÍ ~ésc tranz. A atinge, dând ghiont; a lovi ușor (pentru a semnaliza ceva); a îmboldi. /în + a ghionti

A SE ÎNGHIONTÍ mă ~ésc intranz. A face (concomitent) schimb de ghionturi (unul cu altul). /în + a ghionti

înghioldì v. a ghiontui: începând a-l înghioldi Isp. [V. ghiold].

ghĭontésc v. tr. (d. ghĭont). Lovesc violent cu pumnu. Fac semn pe furiș cu pumnu. – Și ghĭontuiesc. Și ghĭoldesc = înghĭoldesc.

înghĭoldésc v. tr. (d. ghĭontesc și îmboldesc). Ghĭontesc, împing (ca să-mĭ fac loc). Strîng, apes: cizma, carabina (din spate) mă înghĭoldește. Fig. Îmboldesc, îndemn, stimulez. – Și ghĭoldesc, îngoldesc, glodesc, înglodesc și înglotesc.

înghioldi vb. v. GHIONTI. IZBI. ÎMBOLDI. ÎMBRÎNCI. ÎMPINGE. ÎNGHIONTI.

ÎNGHIONTI vb. a (se) ghionti, a (se) izbi, a (se) îmboldi, a (se) îmbrînci, a (se) împinge, (pop.) a (se) buși, (reg.) a (se) brînci, a (se) înghioldi, (prin Mold.) a (se) blendi, a (se) blendisi, a (se) dupăci, (prin Olt. și Ban.) a (se) popîndi.

ÎNGHIONTIRE s. ghiontire, îmboldire, îmbrînceală, îmbrîncire, îmbrîncitură, împingere, înghionteală, (reg.) înghioldeală, înghioldire.