ÎNFIRIPÁ, înfiripez și înfiríp, vb. I. 1. Tranz. A alcătui (ceva) cu oarecare greutate din mai multe elemente, a face să ia ființă în grabă; a înjgheba. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Și-apoi, încetul cu încetul, mi-am înfiripat iar gospodăria. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Refl. Satul s-a înfiripat fără voia nimănui, de aceea e cum e. REBREANU, R. I 75. ♦ Refl. A lua naștere, a prinde consistență. Mătușă-mea... a aflat... taina ce începea să se înfiripeze între noi amîndoi. GALACTION, O. I 76. Imagini, frînturi de gînduri se înfiripau în mintea ei obosită. BART, E. 382. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. 2. Refl. A-și reveni în puteri, a se reface, a se restabili după o boală, a se întrema. Bătrînul începea să se înfiripeze mîncînd mai bine și nemaitremurînd iarna de frig. PAS, Z. I 202. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa. CREANGĂ, P. 76. Nu se mai putu înfiripa de pe lehuzie, și muri. CONTEMPORANUL, V_I 104. ◊ Fig. Cultura tutunului, încetată în timpul monopolului, începe iarăși a se înfiripa în satele unde locuitorii sînt deprinși cu dînsa. I. IONESCU, M. 356. ♦ A prinde puteri mai mari, a se încorda, a se avînta. Deodată mi se înfiripă zmăul, rădică pe Sucnă-Murgă în sus și-l trîntește. SBIERA, P. 103.