ÎNCUMETÁ, încúmet, vb. I. Refl. 1. A îndrăzni; a cuteza. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. „în”) A se bizui, a se încrede în ceva. [Var.: (reg.) încuméte vb. III] – Cf. lat. committere.

ÎNCUMÉTE vb. III v. încumeta.

ÎNCUMETÁ, încúmet, vb. I. Refl. 1. A îndrăzni; a cuteza. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. „în”) A se bizui, a se încrede în ceva. [Var.: (reg.) încuméte vb. III] – Cf. lat. committere.

ÎNCUMÉTE vb. III v. încumeta.

ÎNCUMĂTÁ vb. I v. încumeta.

ÎNCUMETÁ, încúmet, vb. I. Refl. 1. (De obicei urmat de o propoziție completivă introdusă prin «să», de o determinare introdusă prin prep. «la» sau, mai rar, de un infinitiv) A îndrăzni să întreprinzi sau să încerci ceva fără a lua în seamă riscurile, a avea curaj, a cuteza. Să-ți dau, mai tîrzior, Aripi, credință și dor Ca să te-ncumeți și la zbor. TOMA, C. V. 408. Prin apă nu s-a încumetat să treacă. RETEGANUL, P. III 35. Nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii. ODOBESCU, S. III 78. 2. (Rar, urmat de o determinare introdusă prin prep. «în») A se baza, a se bizui pe ceva, a se încrede în ceva. Nelegiuiții se încumetau în mulțimea lor. ISPIRESCU, M. V. 21. – Accentuat și: (prez. ind.) încumét. - Variante: (învechit și regional) încumătá (BĂLCESCU, O. II 104) vb. I, încuméte (perf. și încumesei, part. încumes) (ISPIRESCU, L. 219) vb. III.

ÎNCUMÉTE vb. III v. încumeta.

ÎNCUMĂTÁ vb. I. v. încumeta.

!încumetá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă încúmet, 3 se încúmetă; conj. prez. 3 să se încúmete

încumetá vb., ind. prez. 1 sg. încúmet, 3 sg. și pl. încúmetă; conj. prez. 3 sg. și pl. încúmete

încumătá (= încumeta) vb. (ind. prez. 1 încúmăt / încumắt)

ÎNCUMETÁ vb. 1. v. îndrăzni. 2. a cuteza, a îndrăzni, a pofti. (Să nu te ~ să întârzii!)

ÎNCUMETÁ vb. v. baza, bizui, conta, fundamenta, încrede, întemeia, sprijini.

A se încumeta ≠ a (se) jena, a se rușina, a se sfii

încumetá (încumetát, át), vb. refl. – 1. A se întemeia, a se sprijini. – 2. A îndrăzni, a cuteza. – Var. încumete, (în)cumeți. Lat. committĕre (Philippide, Principii, 141; Tiktin; Candrea-Dens., 434; DAR); cf. sp. acometer. Este dublet al lui comite, vb., din fr. commettre. Part. circulă de asemenea, fiind mai ales înv., în forma încumes.

A SE ÎNCUMETÁ mă încúmet intranz. 1) (urmat, mai ales, de o propoziție complementară cu conjunctiv) A se expune unui risc biruind frica sau jena; a cuteza; a îndrăzni. 2) A avea toată nădejdea; a se încrede. /în + lat. cumeta

încumete v. a cuteza: s’au încumes a face ISP. [Dela un primitiv: cumete = lat. COMMMITTERE].

încumét (mă), -més, a -méte (vest) și mă încúmet, a -metá (est) v. refl. (lat. se committere [cum aliquo], a se certa cu cineva. V. comit, trimet). Îndrăznesc, cutez, mă bizuĭ, mă cred în stare: a te încumete să trecĭ Dunărea în not. Vechĭ. A te încumete pe (saŭ în) vitejia ta. – Și mă încúmăt și -ătéz.

ÎNCUMETA vb. 1. a cuteza, a îndrăzni, (astăzi rar) a se semeți, (pop.) a se bizui, (înv.) a ispiti, a se risca, (rar fig.) a se întinde. (Cine nu se ~ nu izbutește.) 2. a cuteza, a îndrăzni, a pofti. (Să nu te ~ să întîrzii!)

încumeta vb. v. BAZA. BIZUI. CONTA. FUNDAMENTA. ÎNCREDE. ÎNTEMEIA. SPRIJINI.