ÎNCUMETÁ, încúmet, vb. I. Refl. 1. (De obicei urmat de o propoziție completivă introdusă prin «să», de o determinare introdusă prin prep. «la» sau, mai rar, de un infinitiv) A îndrăzni să întreprinzi sau să încerci ceva fără a lua în seamă riscurile, a avea curaj, a cuteza. Să-ți dau, mai tîrzior, Aripi, credință și dor Ca să te-ncumeți și la zbor. TOMA, C. V. 408. Prin apă nu s-a încumetat să treacă. RETEGANUL, P. III 35. Nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii. ODOBESCU, S. III 78. 2. (Rar, urmat de o determinare introdusă prin prep. «în») A se baza, a se bizui pe ceva, a se încrede în ceva. Nelegiuiții se încumetau în mulțimea lor. ISPIRESCU, M. V. 21. – Accentuat și: (prez. ind.) încumét. - Variante: (învechit și regional) încumătá (BĂLCESCU, O. II 104) vb. I, încuméte (perf. și încumesei, part. încumes) (ISPIRESCU, L. 219) vb. III.