ÎNCUIETOÁRE, încuietori, s. f., adj. 1. S. f. Dispozitiv care încuie ceva. ♦ Fig. Dificultate, situație grea în care se află cineva. 2. Adj. (Fam.; despre probleme,întrebări) Care este greu de rezolvat, la care este greu de răspuns.- Încuia + suf. -toare.

ÎNCUIETOÁRE, încuietori, s. f. Dispozitiv care încuie ceva. ♦ Fig. Dificultate, situație grea în care se află cineva. – Încuia + suf. -toare.

ÎNCUIETOÁRE, încuietori, s. f. Dispozitiv cu care se încuie o ușă, o fereastră, o ladă etc. Rîcîi mușchiul care ascunsese încuietoarea. GALACTION, O. I 256. Nu era încuiat cu vro încuietoare meșteșugită. ISPIRESCU, U. 98. Pune p-un lăcătuș singur într-o pivniță și zi-i să-ți facă o încuietoare. NEGRUZZI, S. III 406.

încuietoáre s. f., g.-d. art. încuietórii; pl. încuietóri

încuietoáre s. f., g.-d. art. încuietórii; pl. încuietóri

ÎNCUIETOÁRE s. 1. v. clanță. 2. v. zăvor.

ÎNCUIETOÁRE ~óri f. Dispozitiv cu care se încuie. /a încuia + suf. ~toare

încuietoare f. 1. unealtă de încuiat; 2. încuierea pântecelui, constipațiune.

încuĭetoáre f., pl. orĭ. Mecanizm de încuĭat (ca broasca, clanța, clampa).

încuietór adj. m., pl. încuietóri; f. sg. și pl. încuietoáre

ÎNCUIETOARE s. 1. clanță, ivăr, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clențaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) șnală, (Transilv. și Olt.) verver. (~ la broasca ușii.) 2. ivăr, zăvor, (pop.) rătez, (reg.) riglă, (prin Ban.) reză. (~ la ușă.)