ÎNCHINÁRE, închinări, s. f. Acțiunea de a (se) închina și rezultatul ei. 1. Sentiment de evlavie, concretizat prin rugi către divinitate; rugăciune. Ducînd în inimi cîntec și-nchinare Călătoresc în sfînt convoi pioșii. CERNA, P. 35. Să te-apuci de plugărit, Tocma-n zi de sărbătoare, Tocma-n timp de închinare? ALECSANDRI, P. P. 169. 2. Semn de respect către cineva, adesea manifestat printr-o plecăciune. Moțoc cînd te întreabă, răspunde cu-nchinare. ALECSANDRI, T. II 79. ♦ (Învechit) Supunere, predare, capitulare. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146. 3. Dedicație. Juni ostași ai țării mele... Vin acum... să v-aduc o închinare. ALECSANDRI, O. 247. 4. Ciocnire a paharelor cu vin etc. însoțită de o urare. V. toast. Se întorcea de la închinări de păhare. SADOVEANU, P. S. 48. Alecu Ruset dădu a se înțelege, mai mult printre închinări, cîteva lucruri. id. Z. C. 186.