înaínte adv. – 1. În față. – 2. Mai devreme, mai întîi. – 3. În locul dintîi, în frunte. – 4. (Prep.) În fața, în prezență. – 5. (Adj., înv.) Anterior, precedent. – Var. nainte. Mr. nănte, ninte, ainte. Lat. ab ante, al cărui rezultat normal, *aînte, a trecut la ainte, probabil prin analogie cu alternanța vocalică cuvînt-cuvinte, mormînt-morminte. Ainte (considerat de DAR ca rezultat normal din punct de vedere fonetic; cf. it. avanti, prov. avan, fr. avant, cat. abantes), păstrat în mr., apare în texte din sec. XVI-XVII, numai în compuneri ca nainte, mainte (< mai ainte), mai deinte; compunerea cu în- este normală, cf. (îm)prejur, (îm)preună, (în)adins, etc. După REW 4335, din lat. inainte; de la in abante e inde, după Pascu, I, 129, cf. Pascu, Beiträge, 10. După DAR, este vorba de o contaminare a lui ainte cu îninte < in ante. Lat. in ab antea este atestat pentru sec. IX, cf. J. Bastardas, Particularidades sintácticas del latin medieval, Barcelona 1953, p. 85. Der. înainta, vb. (a avansa, a progresa); înaintaș, s. m. (strămoș, precedesor; precursor; calul de dinainte al trăsurii; adj., care merge înainte; Arg., ochelari; Arg., pungaș în serviciul poliției). – Comp. (înv.) înainte cuvîntare, s. f. (prolog), format ca gr. πρόλογος; înainte mergător, s. m. (precursor), ca gr. πρόδρομος; înainte vreme, adv. (în trecut, în alte timpuri); dinainte, adv., cu prep. de; dinainte, s. n. (parte din față, mai ales la o haină).