ÎMBUFNÁ, îmbufnez, vb. I. Refl. și tranz. (Fam.) A (se) supăra (tăcând sau încruntându-se); a (se) bosumfla. – În + bufnă.

ÎMBUFNÁRE s. f. (Fam.) Acțiunea de a (se) îmbufna și rezultatul ei; bosumflare. – V. îmbufna.

ÎMBUFNÁ, îmbufnez, vb. I. Refl. și tranz. (Fam.) A (se) supăra (tăcând sau încruntându-se); a (se) bosumfla. – În + bufnă.

ÎMBUFNÁRE s. f. (Fam.) Acțiunea de a (se) îmbufna și rezultatul ei; bosumflare. – V. îmbufna.

ÎMBUFNÁ, îmbufnez, vb. I. Refl. A se supăra, a se bosumfla, a se posomorî. De ce-ți zice Martalogul? Cellalt se îmbufnă și răspunse nemulțumit. – Nu mi-s scris așa. DUMITRIU, N. 181. Fiii de împărat... se îmbufnară de rușinea ce pățise. ISPIRESCU, L. 154. ◊ Fig. Se îmbufnează vremea de ploaie. SADOVEANU, A. L. 161.

ÎMBUFNÁRE s. f. Acțiunea de a se îmbufna; supărare.

îmbufná (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 3 îmbufneáză

îmbufnáre (fam.) s. f., g.-d. art. îmbufnắrii

îmbufná vb., ind. prez. 1 sg. îmbufnéz, 3 sg. și pl. îmbufneáză

îmbufnáre s. f., g.-d. art. îmbufnării, pl. îmbufnări

ÎMBUFNÁ vb. v. bosumfla.

ÎMBUFNÁ vb. v. supăra.

ÎMBUFNÁRE s. v. bosumflare.

ÎMBUFNÁRE s. v. supărare.

A SE ÎMBUFNÁ mă ~éz intranz. fam. A deveni ursuz ca urmare a acțiunilor sau vorbelor cuiva; a se bosumfla; a se oțeti; a se șifona. /în + bufnă

îmbufnà v. a face mutre, a se bozumfla. [V. bufnì].

îmbufnéz (mă) v. refl. (d. bufn-iță). Mă bosunflu, staŭ supărat și posomorît.

ÎMBUFNA vb. a se bosumfla, (reg.) a se drîmboi, (prin Bucov.) a se bîrzoia, (Transilv. și Maram.) a se dăbălăza, (Olt. și Ban.) a se îmbonța, (prin Munt.) a se răzbuza.

îmbufna vb. v. SUPĂRA.

ÎMBUFNARE s. bosumflare, (pop. și fam.) țîfnă, (reg.) drîmboiere, (Olt. și Ban.) îmbonțare. (Stare de ~ a cuiva.)

îmbufnare s. v. SUPĂRARE.