ZĂVÓR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși (uneori și la ferestre), constînd dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr, rătez. La un ceas după miezul nopții au ajuns. S-au tras zăvoare, s-au deschis porți, căruța și călăreții au intrat; porțile s-au închis și au sunat zăvoarele iar. SADOVEANU, N. P. 37. Puse la ușă zăvorul de lemn și începu să sape. GALACTION, O. I 149. Mama-i dusă-n sat! Cu dorul Azi e singur puișorul, Și-am închis ușa la tindă Cu zăvorul. COȘBUC, P. I 102. ◊ Fig. Și-ai noștri toți dreptate vor, Dar vrerii lor ei pun zăvor. NECULUȚĂ, Ț. D. 50. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea Un gînd li-e pe inimi zăvor. COȘBUC, P. I 290. ♦ Dispozitiv care servește la blocarea unui organ mobil dintr-un sistem tehnic, putîndu-l fixa într-o anumită poziție. 2. (Popular, la pl.) Cătușe, fiare. Acum e legat mai tare, Și de mini, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 3. (Regional) Răzlog.