ZGÎRIÁ, zgîrii, vb. I. Tranz. 1. A face o tăietură sau o rană ușoară pe piele, cu unghia sau cu un obiect. ascuțit. V. juli. Ramurile copacilor o izbeau peste față, crîngurile îi zgîriase mîinele și ea tot înainte mergea. ISPIRESCU, L. 55. Și nu puteau scăpa bietele mîțe din mînile noastre, pînă ce nu ne zgîriau și ne stupeau. CREANGĂ, A. 37. ◊ Absol. Era bărbierit de curînd, cu un brici care zgîriase: dintr-o crestătură, în bărbia lată, cursese sîngele și peste rană lipise o foiță de țigară. C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ Intranz. Mîța blîndă zgîrie rău, se spune despre oamenii care, sub o aparență blîndă, ascund multă răutate. ♦ A face pe sticlă, pe metal etc. urme puțin adînci, cu un obiect ascuțit. Diamantul zgîrie sticla. ▭ Mama... vă sfătuia cu emoție să nu umblați la mașină și să n-o zgîriați. PAS, Z. I 242. ◊ Expr. A zgîria pămîntul = a ara numai la suprafață. Zgîrii pămîntul și grîul îți dă la bob treizeci de boabe. DELAVRANCEA, O. II 115. A zgîria hîrtia, se spune, depreciativ, despre scriitori. (Atestat în forma zgîrîia) Am rămas fără ochi de cînd zgîrîi hîrtia. STANCU, D. 464. ♦ Fig. A atinge coardele unui instrument muzical pentru a scoate tonuri; a cînta. O armonică își amestecă notele răgușite cu cele ascuțite ale unei mandoline, pe care o zgîrie cu foc un italian sentimental. BART; S. M. 34. 2. Fig. A produce o impresie auditivă lipsită de armonie, a supăra auzul. Cum îl cheamă pe viitorul tău cumnat? – Georges... – Destul, că mă zgîrii în ureche. HOGAȘ, M. N. 29. Scotea... niște țiuituri din naiul lui, de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ♦ A impresiona în mod neplăcut gustul, mirosul; a ustura. Buruienile uscate (din spițerie)... răspîndind niște mirodenii doftoricești ce zgîriau pe gît. DEMETRESCU, la TDRG. – Pronunțat: -ri-a. – Variante zgăriá (CREANGĂ, A.37), zgîrîiá vb. I.