sgîriá (-íi, -át), vb. – A rîcîi cu unghiile sau cu ghearele. –
Var. zgîria.
Megl. zgair, zgăirari.
Lat. excoriāri „a strivi”, de la corium (Niermeyer 389),
cf. it. scuoiato,
prov. escoriatz (Rom., II, 341). Celelalte explicații par insuficiente: de la *sdîria <
sl. sudrati „a rupe” (Cihac, II, 101; Bogrea, Dacor., IV, 845, unde se citează formele din
sec. XVII, dăria, sderia, din
sl., dar probabil diferite de
vb. sgîria); din
lat. *excariāre, de la caries (Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 687; Pușcariu 1938;
cf. împotrivă Philippide, II, 658); în relația cu *excarmĭnāre (Tiktin); de la un
lat. *scabĭlāre, în loc de scabēre (Pascu, Arch. Rom., VI, 267); din
v. germ. skeren,
cf. calabr. sgarrare, milan. szagá (Pușcariu, Dacor., I, 604); din
lat. scarificare (Giuglea, Dacor., V, 897;
cf. REW 7662); din
lat. *scaberāre < scaber (Candrea).
Der. sgîrie-brînză,
s. m. (avar, zgîrcit); sgîriac (
var. sgîrieci),
s. n. (compas de tîmplar); sgîrie-nori,
s. m. (bloc înalt), traducere din
fr. gratte-ciel; sgîrîietură,
s. f. (tăietură superficială); sgîrios,
adj. (care zgîrie).