ZDRUMICÁ, zdrúmic, vb. I. Tranz. 1. A face bucățele; a sfărîma, a zdrobi. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cesaru ’ncă veghează la trunchiul cel plecat Al sălciei pletoase. EMINESCU, O. I 63. Sabia scotea, în vînt o-nvîrtea, Pe șerpe-l lovea, Trupu-i zdrumica. ANT. LIT. POP. I 315. 2. A nimici, a distruge. Zdrumicară pe păgîni ca pe furnici. ISPIRESCU, M. V. 16. Așa urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice. CREANGĂ, P. 188. – Variantă: zdrumecá (SANDU, D. P. 130) vb. I.