ZBÎRNÎÍ, pers. 3 zbîrnîie, vb. IV. Intranz. A produce sunetul caracteristic «zbîrn»; a bîzîi, a zumzăi; a zbîrîi. Se putea auzi musca zbîrnîind, atita liniște și tăcere se făcu. ISPIRESCU, L. 144. Se duce la butonul soneriei, pe care-l apasă. Soneria zbîrnîie lung. CARAGIALE, M. 151. Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt. ALECSANDRI, P. I 34. ◊ Fig. O duseră ei cît o duseră, pînă ce dragostea lor începu să zbîrnîie pe la urechile sătenilor. La HEM 1628. Nu știu ce coardă misterioasă a inimei zbîrnîie la acea sălbatică armonie! ODOBESCU, S. III 42. ◊ Expr. (Rar) A-i zbîrnîi cuiva a ceva = a-i fi cuiva gîndul la ceva, a-i arde cuiva de ceva. Era și el flăcău de joc acu, și-i zbîrnîia a fete. ȘEZ. XXI 55. ♦ A scoate sunete neplăcute. Pe sub candida veselie a melodiei, zbîrnîie un acompaniament surd. ODOBESCU, S. III 100. ◊ Tranz. Zbîrnîie toți, din dible sparte, Un cîntec vechi și nesărat. VLAHUȚĂ, P. 54. 3. (Despre vînt) A șuiera, a vîjîi. În inima lui a început să zbîrnîie o coadă de vînt cîinos, care a sunat tare și amar, asemeni vîntului iernii într-o casă părăginită. POPA, V. 330. 4. (Rar, despre oameni) A-și arăta nemulțumirea, murmurînd; a bombăni, a cîrti. Cam zbîrnîie fata, ginere, dar am s-o înduplec eu, că nu părintele face după voia feciorilor, ci feciorii se dau după voia părinților. PAMFILE, CER. 48. – Variantă: zbîrnăí (BARANGA, I. 175, SBIERA, P. 133) vb. IV.