văpáie (-ắi), s. f. – Pară, flacără mare. Origine necunoscută. Se indică de obicei posibilitatea unui lat. *vapalia < vapa (Pușcariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”, alb. vapë „căldură” (Cihac, II, 721); dar relația dintre aceste cuvinte nu este clară. Poate este dubletul lui vipie, s. f. (arșiță). Der. (în)văpăia, vb. (a arde cu flacără); svăpăiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), această relație semantică nu este clară (probabil „descompus ca cel care scapă de la incendiu”; după Crețu, din sl. sverĕpovati „a exaspera”; după Tiktin, se pleacă de la ideea de „aprins”).