VĂGĂÚNĂ, văgăuni și (rar) văgăune, s. f. 1. Loc înfundat între dealuri și mîncat de ape. V. rîpă. Satele zăceau în văgăuni și sub poale de pădure ca-ntr-un văl fumuriu de moarte. SADOVEANU, O. VII 77. Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părți de dealuri păduroase. CARAGIALE, O. I 285. O văgăună sau mîncătură de pămînt, în fundul căria se afla cătunul. ODOBESCU, S. III 581. 2. Scobitură adîncă, strîmtă și întunecoasă într-un munte. V. peșteră. Zi și noapte mă frămînt, Alergînd încoa și-ncolo, fie soare, fie lună, Fericit să-mi fac culcușul în vreo rece văgăună. EFTIMIU, Î. 42. Trăia un pustnic într-o văgăună de munte. ISPIRESCU, L. 135. Iacă intrăm într-o văgăună ce, pe ce merge, se strîmtează. NEGRUZZI. S. I 195. ◊ Fig. În spatele lor era vîntul sălbatic, venit din beznă, din văgăuna neagră a cerului de la nord-vest. DUMITRIU, P. F. 20. În urmă, spre casa pădurarului, poteca e o văgăună de întuneric. SADOVEANU, O. VII 333. ♦ Vizuină. 3. Scorbură. Din copaci, din văgăuni, Mii de veveriți la lună Ies, aleargă pe aluni. ALECSANDRI, P. III 359. 4. (Rar) Cavitatea în care este așezat globul ochiului; orbită. Ochii scoși afară din văgăunele lor. DELAVRANCEA S. 154. Ochii lui sîngerați ardeau în văgăune. VLAHUȚĂ, N. 44.