VÂNTULÉȚ, vântulețe, s. n. Diminutiv al lui vânt; vânticel, vântișor, vânturel, vântușor. – Vânt + suf. -ulei.

VÂNTULÉȚ, vântulețe, s. n. Diminutiv al lui vânt; vânticel, vântișor, vânturel, vântușor. – Vânt + suf. -uleț.

VÎNTULÉȚ, vîntulețe, s. n. Diminutiv al lui vînt (1). Un vîntuleț ușor mîngîia frunzele salcîmilor. DUNĂREANU, N. 20. Vîntulețul ce adiază printre vițe de lăstar Rămîne fără putere în fața unui stejar.HASDEU, R. V. 158. Se auzea... susurul alene al vîntulețului de veară. ODOBESCU, S. I 140.

vântuléț s. n., pl. vântuléțe

vântuléț s. n., pl. vântuléțe

VÂNTULÉȚ s. vânticel.

vîntuléț n., pl. e (dim. d. vînt). Vînt liniștit.

VÎNTULEȚ s. (MET.) vînticel, vîntișor. (Sufla un ~ cam rece.)