VRÁIȘTE s. f. Voie nestingherită, libertate.(care duce la dezordine); neorînduială, harababură. Nu intră cine poftește; la poartă nu-i vraiște ca înainte vreme. SADOVEANU, F. J. 14. Mai demult... grînele se treierau cu caii slobozi, în vraiște. PAMFILE, A. R. 204. Se duse în grădină să nu mai audă zgomot, să nu mai vadă vraiștea din casă. VLAHUȚĂ, la CADE. ◊ (Adverbial) În dezordine, în neorînduială; fără stăpîn, în voia soartei. De ce să nu mă întorc?... auzi vorbă! O să-mi las eu averea vraiște? REBREANU, R. II 68. O Încăpere rămasă vraiște, cu ușile trîntite de vînt. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 120. Lîngă soba care-i mai totdeauna rece, sînt aruncate vraiște țoale vechi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ (Adjectival invar., despre uși, ferestre) Larg deschis, dat în lături. În salon era tăcere. Ușile erau vraiște. DUMITRIU, N. 52. Duhneala țuicii din pivnițile cu obloane vraiște. C. PETRESCU, A. R. 9. Poți dormi in liniște, cu ușile și ferestrele vraiște. BART, E. 326. Văz lumină la ferestrele din dos... și ferestrele vraiște. CARAGIALE, T. I 106. – Pronunțat: vra-iș-.