volintír m. (rus. volontér, pron. volontĕór, d. germ. volontär, care vine d. fr. volontaire; bg. volontir. V. voluntar). Vechĭ. Voluntar (maĭ ales de ceĭ înrolațĭ în armata grecească a luĭ Ipsilante, în timpu zavereĭ, la 1821): tocmaĭ din vremea volintirilor. Azĭ. Fig. Fam. Zurbagiŭ, scandalagiŭ: aista-ĭ cam volintir. V. zavergiŭ, joĭmir.