VOINÍC², -Ă, voinici, -e, adj. Bine făcut, robust, viguros, vînjos, puternic. Era voinic, sănătos, rumen la față. DELAVRANCEA, H. T. 115. Și pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dizmierd murgul voinic. ALECSANDRI, P. A. 57. ◊ Fig. Cu fire voinică Te-avîntă nainte. NECULUȚĂ, Ț. D. 39. Calul își înfierbînta Și-un rătez voinic îi da, Calul rîndunel zbura. ALECSANDRI, P. P. 176. ◊ (Substantivat) De-aș avea o mîndrulică Cu-ochișori de porumbică Și cu suflet de voinică. ALECSANDRI, O. 63.