MÉZZA-VÓCE adv. (Muz.; indică modul de executare) Cu intensitatea pe jumătate. [Pr.: méța-vóce] – Cuv. it.

SÓTTO-VÓCE adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) în surdină, cu voce scăzută, discret. [Scris și: soto-] – Loc. it.

VÓCE, voci, s. f. 1. Facultate specifică omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi răstit. 2. Însușire a cuiva de a cânta frumos din gură. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. ◊ Voce caldă = voce în care predomină componentele de frecvență joasă, accentuate natural sau artificial. Voce metalică = voce dură, aspră, în care predomină componentele de frecvență înaltă. Voce profesională = voce care corespunde unor exigențe înalte, specifică cântăreților, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire dată vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetică = voce produsă prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodică încredințată fiecărui instrument dintr-o compoziție. – Din lat. vox, vocis.

MEZZA-VOCE adv. (Muz.; indică modul de execuție) Cu intensitatea pe jumătate. [Pr.: méța-vóce] – Cuv. it.

VÓCE, voci, s. f. 1. Facultate specifică omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi răstit. 2. Însușire, aptitudine pe care o au unele persoane de a cânta frumos din gură. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. ◊ Voce caldă = voce în care predomină componentele de frecvență joasă, accentuate natural sau artificial. Voce metalică = voce dură, aspră, în care predomină componentele de frecvență înaltă. Voce profesională = voce care corespunde unor exigențe înalte, specifică cântăreților, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire dată vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetică = voce produsă prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodică încredințată fiecărui instrument dintr-o compoziție. – Din lat. vox, vocis.

SÓTTO-VÓCE adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) În surdină, cu voce scăzută, discret. – Loc. it.

VÓCE, voci, s. f. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale ale omului; glas. Vocea liniștită a lui Birnoavă începu să-l ațîțe cu întrebări felurite. SADOVEANU, O. VII 54. Își schimba vocea și fizionomia în atîtea feluri, cîte persoane erau. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 31. Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte, Pădurea noastră tace părăsită: Eu singur cînt cu vocea obosită Și trec prin încăperile deșarte. IOSIF, P. 46. O dezmiardă ș-o întreabă, Iar ea fața și-o ascunde Și așa de-ncet răspunde Cu o voce dulce, slabă. EMINESCU, O. I 104. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi cu ton de ceartă, răstit, enervat. ◊ Fig. Zise văilor să cînte... Cu voci de frunze și de ape. MACEDONSKI, O. I 65. 2. Aptitudine, talent pe care îl au unii oameni de a cînta din gură. Au descoperit insă că are voce și l-au învățat citeva arii, pe care trupa le cînta în cor. GALACTION, O. I 118. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care poate cînta cineva.

mézza-vóce (it.) [zz pron. ț] adv.

sotto-vóce (it.) adv.

vóce s. f., art. vócea, g.-d. art. vócii; pl. voci

vóce s. f., art. vócea, g.-d. art. vócii; pl. voci

VÓCE s. 1. v. glas. 2. glas, timbru, ton, (pop.) viers. (Avea o ~ gravă, plăcută.)

MEZZA-VOCE loc.adv. (Muz.; ca indicație de execuție) Cu vocea pe jumătate, cu jumătate din posibilitățile vocii. [Pron. me-ța-. / < it. mezza voce].

SOTTO-VÓCE adv. (Muz.; ca indicație de execuție) Discret, în surdină, cu jumătate de voce. [< it. sotto-voce].

MÉZZA-VÓCE ME-ȚA-/ loc. adv. (muz.) cu jumătate de posibilitățile vocii. (< it. mezza voce)

SÓTTO-VÓCE adv. (muz.) cu vocea pe jumătate, cu intensitatea scăzută. (< it. sotto-voce)

vóce (-ci), s. f. – Glas. – Mr. boațe. Lat. vocem (sec. XIX), cf. REW 9459. Este dubletul lui boace, v. boci. – De. (din fr.) vocabular, s. n.; vocal, adj.; vocală, s. f.; vocalic, adj.; vocalism, s. n.; vocaliza, vb.; vocativ, s. n.; vocați(un)e, s. f.; vocifera, vb.

VÓCE ~i f. Facultate a omului de a emite sunete articulate; glas; grai. ~ liniștită. ♦ A ridica ~ea a spune ceva pe un ton ridicat; a se răsti. 2) darul de a cânta frumos din gură. 3) Melodie susținută de un grup de cântăreți în cadrul unui cor sau al unui ansamblu vocal. ~ea întâi. Cor pentru trei ~i. [G.-D. vocii] /<lat. vox, vocis, it. voce

voce f. 1. glas, sunet ce iese din gura omului și din a unor animale; 2. voce modificată prin cântare: voce de tenor; 3. apel, cuvânt, sfat: ascultați vocea rațiunii; 4. Gram. formă verbală după cum acțiunea e făcută sau suferită de subiect: vocea activă, pasivă.

*vóce f. (lat. vox, vócis. V. bocesc). Glas, sunetu vorbelor omuluĭ și a strigătuluĭ animalelor: o voce de copil. Fel de voce din punct de vedere muzical: voce de tenor. Apel, îndemn, sfat: vocea rațiuniĭ, vocea sîngeluĭ. Formă (la verb): vocea activă (maĭ des formă). – Vocile omeneștĭ se împart în bărbăteștĭ (tenor și bas) și femeĭeștĭ orĭ copilăreștĭ (sopran și contralto). Sopranu și tenoru, contralto și basu formează cŭartetu vocal. Baritonu, tenoru ușor și sopranu mediŭ îs vocĭ mixte. Afară de rare excepțiunĭ, fie-care din aceste felurĭ de vocĭ cuprinde 13-14 note.

VOCE s. 1. cuvînt, glas, grai, gură, (livr.) verb, (pop.) limbă, (reg.) boace, (înv.) rost. (Încă nu i-am auzit ~.) 2. glas, timbru, ton, (pop.) viers. (Avea o ~ gravă, plăcută.)

colla voce (loc. it. „cu vocea”), indicație ce se dă instrumentelor acompaniator de a-și adapta mișcarea vocii (2) solistice*.

mezza-voce (loc. it. [medtsa voce] „cu jumătate de voce”) indicație de interpretare, în partiturile* vocale, prin care se cere cântarea cu forță redusă, aproape de piano* La vocile bărbătești, indică și cântarea în falset*. ♦ La instr. de coarde, m. indică o execuție cu un sunet de intensitate scăzută, apropiat de cel obținut prin utilizarea surdinei*.

mutare a vocii, trecere a vocii (1) de copil în voce adultă, ca urmare a schimbărilor anatomo-fiziologice ale organismului la pubertate. La băieți, vocea devine în mod obișnuit mai gravă cu o octavă*, fără ca neapărat vocea de sopran să se transforme în tenor iar cea de alto în bas.

sotto voce (loc. it. „sub voce”), indicație dinamică* și culoare care recomandă interpretarea unui pasaj cu voce (1) scăzută, surdă; mai puțin decât mezza voce*. Termenul s-a extins din domeniul muzicii vocale, unde a fost utilizat inițial, și în cel al muzicii instr.

voce (it. voce; fr. voix; germ. Stimme; engl. voice; rus. golos). 1. Ansamblul sunetelor emise de om datorită unei energii sonore create la nivelul aparatului fonator. Organele participante la actul fonației sunt: plămânii, diafragma, traheea, laringele, glota, corzile vocale, cavitatea laringo-bucală și cea nazală. Motorul este respirația. V. cântată este rezultatul a două forțe asociate și integrate: cea musculară-laringeană și cea aeriană, respiratorie. Sediul fonației* este în laringe. Trecând prin laringe, curentul de aer ieșit din plămâni, sub presiune, este debitat „în valuri” succesive, punând în vibrație* corzile vocale care delimitează deschiderea glotei. Teoria clasică susținea că v. este realizată de vibrația corzilor vocale sub efectul respirației și de mușchii laringeali ajutători. Teoriile moderne stabilesc că vibrația corzilor vocale este un act neuro-muscular, comandat exclusiv de influxul motor al creierului și, deci geneza vibrațiilor corzilor vocale este una cerebrală (Husson, 1950). Presiunea subglotică nu modifică înălțimea* sunetului, ci reglează intensitatea*. Aerul ieșit prin glotă și supus variațiilor de presiune în cavitatea faringo-bucală constituie v. propriu-zisă. După configurația cavității, v. ia un timbru* vocalic, adică apare sub forma unei anumite vocale. Consoanele se formează în câteva puncte strangulate ale cavității. Amplificarea sunetului astfel emis se produce în rezonatori (cutia toracică și cutia craniană). În funcție de calitatea vibrațiilor corzilor și de sediul rezonanței, teoria clasică considera trei registre (I) (de piept, de falset*, de cap) iar teoria modernă două, eliminând falsetul. Diferența între v. vorbită și cea cântată este foarte mare, din punct de vedere al presiunii subglotice, al numărului de foni* și ca solicitare a centrilor nervoși ce comandă (la nivelul subcortical vorbirea, la nivel cortical cântul). De aceea cântul creează un complex de senzații vibratorii intense care pot fi controlate; întrate în conștiință, aceste senzații devin schema corporală vocală a cântărețului și, în funcție de ea, se stabilesc caracteristicile tehnicii sale vocale. Acesta este scopul educației, al învățării tehnicii vocale. Tehnica vocală tinde să facă controlabil și conștient actul fonator, să sensibilizeze subiectul la calitatea emisiei, să creeze reacții voluntare adaptate la cerințele frumuseții vocale: precizie a sunetului, puritate, penetranță, egalitate pe toată întinderea, conține poza de glas, dezvoltarea respirației, a agilității, perfecționarea dicției și interpretarea muzicală. ♦ Întinderea și timbrul specific al unei v. sunt date de lungimea corzilor și de caractere anatomo-fiziologice și neurohormonale determinate. Timbrul este fizionomia personală a fiecărei v., nedefinibil, indescriptibil și nerepetabil. O tehnică bună îl pune în valoare. În funcție de extensie și timbru, v. se împart după schema: V. feminine: soprana (1) (do-mi3), V. bărbătești: tenor (1) (Si-do2), bariton (I, 1) (La1-la), bas (I, 1) (Do1-mi). În funcție de exigențele repertoriului liric, tipurile fundamentale s-au divizat în tipuri secundare (numeroase, cu granițe fluide și denumiri variate). Cităm câteva: s. acută (legeră, de coloratură*), lirică, dram., spinto; mezzosopr. dramatică; c. a. falcon, dugazon; t. leger, liric, dram., eroic, de mezzo carattere; bar. liric, verdian, dram. Spiel-bar; b. cantabil, profund etc. Arta cântului are o istorie străveche. Grecii și romanii cunoșteau termeni tehnici, aveau pedagogi (fonascus*) și acordau atenție culturii v. în vederea cântului, teatrului și oratoriei. Dificultățile muzicii liturgice medievale dovedesc stăpânirea artei vocale (evident, după alte canoane estetice – ca de ex. v. nevibrată). O dată cu apariția operei* în sec. 17 se dezvoltă bel-canto (v. canto), care explorează toate posibilitățile v., codificându-le. Sec. 19 preia această moștenire, adusă de Rossini la culmi – dar transformă idealul estetic al belcantoului prin poetizarea lui (Bellini, Donizetti) și apoi înlocuirea lui cu ideea expresivității și veridicității dram. (Verdi, Puccini), punând pe primul plan cerințele declamației (Wagner, Debussy, Musorgski), ceea ce impune schimbarea metodelor de cânt, amplificarea volumului v. și renunțarea la hedonismul belcantoului. Sec. 20 extinde până la extreme zona vocalului, incluzând forme de expresie și sonorități nebănuite (Berg, Schönberg, Stravinski, Nono etc.). 2. (în polif. și în armonia clasică) Partea care revine unui interpret (sau partide (1)) având un sens complet și oarecum independent, dar și dependent de structura multivocală*. Pornind de la discantus* și duplum (v. motet), cele 2 v. ale polif. vocale din sec. 12 – până la forma renascentistă la cinci v. principale (cantus*, altus, contraltus, tenor (3), bassus) sau până la muzica fr. din sec. 16-18 (desus – 1 și 1 – haute-contre, taille, concordant, basse-taille și basse-contre – v. bas (I, 2)) terminologia ca și componența propriu-zisă a formațiilor s-a schimbat permanent, îmbogățindu-se prin divizări și adăugiri. În polif. vocală timpurie, denumirea v. nu a corespuns, până în sec. 17, cu întinderea lor fiziologică. În sec. 18-19 s-a stabilit structura devenită clasică a formației pe patru v. (s., a., t. și b.). 3. Partea scrisă, reprezentând o v. (2), extrasă dintr-o partitură de cor* sau de orchestră*. Sin.: partidă (2); știmă.

VOX POPULI, VOX DEI (lat.) vocea poporului (e) vocea lui Dumnezeu – Alcuin, „Scrisoare către Carol cel Mare”. Consensul general este cel ce conferă valoare de adevăr, de justețe unei atitudini sau opinii.

VÓCE s. f. (cf. lat. vocem): glas, ton, timbru. ◊ ~ cláră: v. limpede, curată, deslușită. ◊ ~ guturálă: v. emisă din fundul gâtului, velară.

a avea vocea groasă expr. (prst. – d. femei) a practica felația