VITEÁZ², -Ă, viteji, -ze, adj. Care manifestă bărbăție, curaj, eroism în luptă (v. brav); p. ext. îndrăzneț, inimos, dîrz. La Gron, Debrețin și în Tatra, Lupta pe cîmpii și-n păduri, Cu gîndul să-și apere vatra, Soldatul viteaz din panduri. CORBEA, a. 74. Costică însă, viteaz, se înfipse în mijlocul uliței și de-acolo făcu, falnic: Uite, Nicide, mie nu mi-e frică. REBREANU, R. II 31. Viteaza cătană a venit la înălțatul împărat. RETEGANUL, P. III 18. Aveți amîndoi suflete viteze. ALECSANDRI, T. II 44. ◊ (Substantivat) [împărăteasa amazoanelor] se deosebise în bătălii ca o vitează a vitejilor. ISPIRESCU, U. 49. O! viteze neferice, ai să pieri în cîmpi aice! ALECSANDRI, P. II 13. [Romînii] s-au purtat totdeauna ca niște viteji, au făcui cele mai mari jertfe și au vărsat sîngele țină la unul pentru apărarea civilizației și a libertății. BĂLCESCU, O. I 50. După război mulți viteji se arată. ◊ Fig. Bistrița vitează apele-și înfuriază. ALECSANDRI, P. II 36. ♦ (Rar, despre arme) Mînuit cu vitejie, cu curaj. Ca să-mi tet vîneze Cu arme viteze. TEODORESCU, P. P. 444.