VIETÁTE, vietăți, s. f. Ființă, viețuitoare. [Pr.: vi-e-] – Viu + suf. -ătate.

VIETÁTE, vietăți, s. f. Ființă, viețuitoare. [Pr.: vi-e-] – Viu + suf. -ătate.

VIETÁTE, vietăți, s. f. Ființă, viețuitoare. Nu se vedea nici un om, nici o vietate, afară de insecte ți de stoluri de vrăbii. CĂLINESCU, E. O. I 104. Zărise în pom o vietate mică de tot, ca un ghem castaniu. CAMIL PETRESCU, O. I 155. S-au adunat toate vietățile: cele din ape, cele de pe uscat ți cele zburătoare. CREANGĂ, P. 92.

vietáte (vi-e-) s. f., g.-d. art. vietắții; pl. vietắți

vietáte s. f. (sil. vi-e-), g.-d. art. vietății; pl. vietăți

VIETÁTE s. v. animal.

VIETÁTE ~ăți f. Ființă înzestrată cu facultatea de a simți și de a se mișca; viețuitoare. [G.-D. vietății; Sil. vi-e-] /viu + suf. ~tate

vietate f. ființă vie: s’a adunat toate vietățile CR. [Tras din viu].

vietáte f. (d. viŭ. Cp. cu jivină). Ființă, animal, gînganie: toate vietățile pămîntuluĭ, o vietate cĭudată. V. țipenie.

VIETATE s. animal, creatură, dobitoc, făptură, ființă, lighioană, necuvîntător, viețuitoare, (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~țile pădurii.)