VĂRU͹, văruiesc, vb. IV. Tranz. (Neobișnuit) A se adresa cuiva cu titlul de «vere». (Atestat în forma verui) La mulți ani, vere Alecule. – Să trăiești, arhon bane! (În parte) Prea mă veruiește banul! ALECSANDRI, la TDRG. – Variantă: veruí vb. IV.

VERUÍ vb. IV v. vărui¹.

VERUÍ vb. IV. v. vărui¹.

văruí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. văruiésc, imperf. 3 sg. văruiá; conj. prez. 3 să văruiáscă

văruí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. văruiésc, imperf. 3 sg. văruiá; conj. prez. 3 sg. și pl. văruiáscă

veruĭésc v. tr. (d. văr, verĭ). Fam. Rar. Chem cu epitetu de „văr”.

vărui, văruiesc v. r. a se îmbăta, a se ameți (din cauza băuturii).