VAGABONDÁJ, (2) vagabondaje, s. n. 1. Vagabondare; starea celui care vagabondează. 2. Infracțiune comisă de o persoană fără domiciliu, fără ocupație stabilă, fără mijloace de subzistență, care trăiește din expediente. – Din fr. vagabondage.
VAGABONDÁJ s. n. Vagabondare; starea celui care vagabondează. ♦ Infracțiune comisă de omul capabil de muncă ce refuză să exercite o ocupație, fără domiciliu stabil și lipsit de mijloace cinstite de trai. – Din fr. vagabondage.
VAGABONDÁJ, vagabondaje, s. n. Faptul de a vagabonda; situația, starea celui care vagabondează. O înclinare spre vagabondaj. Lucra cîteva zile sau cîteva săptămîni într-un loc și apoi își strămuta uneltele, într-o căruță, într-altă parte. PAS, Z. I 42. Uitase zilele de foame; vagabondajul deznădăjduit cînd se strecura pe lîngă ziduri ca un cîine alungat. C. PETRESCU, C. V. 163. – Variantă: (învechit) vagabundágiu (HASDEU, I. V. 72) s. n.
VAGABONDAJ s. 1. haimanalîc, hoinăreală, vagabondare, (rar) pușlamalîc, (reg.) pușlanie, (înv.) ștrengărie. (Ce înseamnă ~ ăsta zilnic?) 2. hoinăreală, pribegie, pribegire, vagabondare. (Un ~ din loc în loc.)