UNT, (rar) unturi, s. n. 1. Grăsime naturală extrasă din laptele anumitor animale (domestice) și folosită ca aliment. Netezea calm cu cuțitul untul întins pe franzelă. VORNIC, P. 164. Cuhnia în care se pregăteau lăpturile, smîntînurile și unturile obicinuite la țară. MACEDONSKI, O. III 140. Lapte, brînză, unt și ouă, de-am putea sclipui să ducem În tîrg. CREANGĂ, P. 6. Silven, cînd vindea untul într-un paner pe piață, Era mult mai ferice. NEGRUZZI, S. II 256. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe ca «a merge», «a aluneca» etc.) Ca untul = ușor, fără efort. ◊ Expr. A scoate untul din cineva = a stoarce de puteri pe cineva, a vlăgui. A bate (pe cineva) să-i meargă untul v. merge (II 1). A bate apa-n piuă să se aleagă untul v. apă. ♦ (Urmat de determinări care indică proveniența) Grăsime vegetală, ulei. Untul de sunătoare nu e așa de bun pentru bube. DELAVRANCEA, S. 265. Să se puie... unt de trandafir și un dram de unt de livant. PISCUPESCU, O. 306. 2. Compus: untu-vacii = plantă erbacee cu tulpină simplă, cu flori liliachii, purpurii, rar albe (Orchis Morio); untișor (2).