VÂRFÁR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza finul în vârful stogului. 2. Vârf de munte. – Vârf + suf. -ar.

VÂRFÁR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza fânul în vârful stogului. 2. Vârf de munte. – Vârf + suf. -ar.

VÎRFÁR, vîrfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate ajunge în vîrful stogului. Am nevoie de un țăpoi de cele lungi pentru vîrfuri, un vîrfar. SADOVEANU, la CADE. 2. Vîrf de munte. (Atestat în forma vîrvar) În fund, de la apus spre răsărit, se înșiră, ca niște sentinele, uriașele vîrvare. VLAHUȚĂ, R. P. 70. – Variantă: vîrvár s. n.

VÎRVÁR s. n. v. vîrfar.

vârfár s. n., pl. vârfáre

vârfár s. n., pl. vârfáre

VÂRFÁR ~e n. 1) Furcă cu coada lungă cu care se poate ajunge în vârful unui stog. 2) Vârf de munte. /vârf + suf. ~ar

vârvàr n. Mold. țăpoiu mare la clădirea stogului. [Tras din vârv].

vîrfár n., pl. e. Furcă lungă de format vîrfu clăiĭ. – În nord vîrvar.

vîrvár, V. vîrfar.