USCĂCIÚNE s. f. 1. Însușirea de a fi uscat. ♦ Senzație puternică de sete, de căldură, de înecăciune (pe care o simte cineva în gură, în gât etc.). 2. Secetă. – Usca + suf. -ăciune.

USCĂCIÚNE s. f. 1. Însușirea de a fi uscat. ♦ Senzație puternică de sete, de căldură, de înecăciune (pe care o simte cineva în gură, în gât etc.). 2. Secetă. – Usca + suf. -ăciune.

USCĂCIÚNE s. f. 1. Însușirea de a fi uscat. Uscăciunea neagră și sălbatică a părului contrasta plăcut cu fața fină. EMINESCU, N. 35. ♦ Senzație de sete, de căldură, de înecăciune. În cerul gurii simțea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. REBREANU, I. 29. 2. Secetă. Balta Amara seacă complet în cursul perioadei de uscăciune. PROBL. GEOGR. I 95. Cînd arătura se face pe uscăciune, adecă atunci cînd pămîntul este uscat și bolovănos, sămînța încolțește cu greu. PAMFILE, A. R. 57. Cărări, mîncate și adîncite de șuvoaie, crăpături largi, căscate de uscăciune, făceau cam anevoios urcușul. VLAHUȚĂ, O. A. III 49.

uscăciúne s. f., g.-d. art. uscăciúnii

uscăciúne s. f., g.-d. art. uscăciúnii

USCĂCIÚNE s. 1. v. secetă. 2. v. ariditate.

Uscăciune ≠ umiditate

USCĂCIÚNE ~i f. 1) Însușire de a fi uscat. 2) Senzație puternică de sete (cauzată de unele dereglări în organism). 3) Timp uscat; secetă. /a (se) usca + suf. ~ăciune

uscăciune f. secetă. [Derivat din uscat].

uscăcĭúne f. (d. uscat). Secetă, lipsă de umezeală: uscăcĭunea Sahareĭ.

USCĂCIUNE s. 1. secetă, (înv. și pop.) secăciune, (înv. și reg.) neplouare, (înv.) secetate, sete, seteciune. (Era o ~ cumplită.) 2. ariditate. (~ solului.)