uruit definitie

40 definiții pentru uruit

HULUÍ vb. IV v. hurui.
HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formație onomatopeică.
URLUÍ, urluiesc, vb. IV. Tranz. A măcina mare unele boabe de cereale pentru a face urluială. [Var.: urui vb. IV] – Din magh. örölni.
URLUÍT, -Ă, urluiți, -te, adj. (Despre unele boabe de cereale) Măcinat mare, transformat în urluială. [Var.: uruít, -ă adj.] – V. urlui.
URUÍ1 vb. IV v. hurui.
URUÍ2 vb. IV v. urlui.
URUÍT, -Ă adj. v. urluit.
HULUÍ, pers. 3 húluie, vb. IV. V. hurui.
HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formație onomatopeică.
URLUÍ, urluiesc, vb. IV. Tranz. A măcina mare unele boabe de cereale pentru a face urluială. [Var.: uruí vb. IV] – Din magh. örölni.
URLUÍT, -Ă, urluiți, -te, adj. (Despre unele boabe de cereale) Măcinat mare, transformat în urluială. [Var.: uruít, -ă adj.] – V. urlui.
URUÍ1 vb. IV v. hurui.
URUÍ2 vb. IV v. urlui.
URUÍT, -Ă, adj. v. urluit.
HULUÍ vb. IV v. hurui.
HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela ce se aude cînd umblă o căruță, cînd se rostogolește un butoi sau cînd cad mai multe obiecte tari unul peste altul dintr-o dată; a durui. Prin pod șoarecii huruiau: dăduse de nuci. SADOVEANU, P. 105. Camionul a început să huruie. Tare. Asurzitor. SAHIA, N. 92. Pe afară mai huruia cînd și cînd cîte-o trăsură. SANDU-ALDEA, D. N. 252. 2. Refl. (Transilv.) A se dărîma, a se nărui, a se surpa. O casă care era să să huruie, de veche. RETEGANUL, P. IV 54. – Variante: (2) huluí (SLAVICI, N. I 55), (1) uruí (IOSIF, P. 37, COȘBUC, P. I 102) vb. IV.
URLUÍ1, urluiesc, vb. IV. Tranz. A măcina porumbul, orzul, ovăzul etc. zdrobindu-le pentru a face urluială. – Variantă: uruí vb. IV.
URLUÍ2, urluiesc, vb. IV. Refl. (Regional, despre clădiri, terenuri) A se prăbuși, a se surpa; a urla2. S-a urluit podul.
URLUÍT1, -Ă, urluiți, -te, adj. (Despre cereale) Măcinat mare, prefăcut în urluială; zdrobit, fărîmat. – Variantă: uruít, -ă adj.
URUÍ1 vb. IV v. hurui.
URUÍ2 vb. IV v. urlui1.
URUÍT, -Ă adj. v. urluit.
huruí (a ~) vb., ind. prez. 3 húruie, imperf. 3 sg. huruiá; conj. prez. 3 să húruie
urluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urluiésc, imperf. 3 sg. urluiá; conj. prez. 3 să urluiáscă
huruí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. húruie, imperf. 3 sg. huruiá
urluí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urluiésc, imperf. 3 sg. urluiá; conj. prez. 3 sg. și pl. urluiáscă
HURUÍ vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hâțâi, a hâțâna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgâlțâi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drâgâi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)
HURUÍ vb. v. dărăpăna, dărâma, nărui, prăbuși, prăvăli, risipi, surpa.
urluí (-uésc, -ít), vb. – A măcina mare, a sfărîma. – Var. hurlui. Mag. örölni (Tiktin; Gáldi, Dict., 98). – Der. urluială (var. hurluială), s. f. (porumb sau cereale măcinate grosier, pentru vite).
A HURUÍ pers. 3 húruie intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare etc. în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a durui. 2) (despre porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei; a gurui. /Onomat.
A URLUÍ ~iésc tranz. (cereale) A măcina pentru urluială; a preface în urluială. /<ung. örölni
huluí, pers. 3 sg. huluiéște, vb. IV refl. (reg.) a se dărâma, a se nărui.
huruì v. a scoate un sunet șuierător, a face sgomot din cădere sau din sguduire. [Onomatopee].
urluì v. a măcina gros. [Ung. ÖRLÖNI, a măcina].
húruĭ, a v. intr. (imit. V. hîrîĭ). Se zice despre huĭetu pe care-l fac trăsurile, trenu, tunurile orĭ alte lucrurĭ grele cînd merg saŭ se prăbușesc. – Rar -ĭesc.
urluĭésc v. tr. (ung. örleni, a măcina). Macin gros, prefac în sfărmăturĭ: a urlui orzu. – Și uruĭesc. Și hurl-?
uruĭésc, V. urluĭesc.
hurui vb. v. DĂRĂPĂNA. DĂRÎMA. NĂRUI. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RISIPI. SURPA.
HURUI vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hîțîi, a hîțîna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgîlțîi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drîgîi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)
huruí, vb. intranz. – A face zgomot (ref. la căruțe). – Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).

uruit dex

Intrare: hurui
hurui conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb unipersonal
hului 1 3 -e unipersonal conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb
hului 2 3 -ește unipersonal conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb
urui 3 uruie conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb unipersonal
Intrare: urlui (măcina)
urlui verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
urui 1 uruiesc verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: urluit (măcinat)
uruit adjectiv
urluit adjectiv